CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI TREILEA Despre eresul numit „Nimetullahi”

Întemeietorul eresului acestuia înflorea în zilele sultanului Muhammed întîi, fiul lui Ildirim Baiazid. în veacul său el a fost un bărbat foarte slăvit în tot felul de ştiinţe şi foarte respectat pentru sfinţenie nu numai de curtea sultanului, ci şi de tot poporul. Spunea şi-i convingea pe adepţii săi că a fost răpit în văzduh şi că acolo a învăţat tainele naturii şi regulile învăţăturii sale, adică vorbind cu Dumnezeu ca un al doilea Moise, faţă către faţă. El a rînduit că nici o mîncare nu este interzisă oamenilor : de ceea ce este interzis a mînca şi a bea însăşi natura se dezgustă şi o cunoaşte ca un dăunător. Adepţii sectei acesteia se adună o dată pe săptămînă, dar mai ales lunea, şi petrec toată noaptea fără somn, în priveghieri, lăudînd pe Dumnezeu Creatorul şi rugîndu-se lui. Iar cînd se luminează de ziuă obişnuiesc să facă săltare şi joc după felul kadriilor pînă cînd, căzînd la pămînt, încep a scoate spume ca cei îndrăciţi şi rămîn mult timp ca ieşiţi din minte. La fiecare dintre cei ce se află într-o asemenea stare vine cel mai mare şi citindu-i o rugăciune scurtă îl ridică şi-l întreabă dacă i-a fost lui descoperită vreo taină. La urmă, ei cred ferm că cei care se află într-o astfel de uimire îl pot vedea pe Dumnezeu însuşi aşa cum este în sine şi că în acea (uimire) gustă şi percep de mai dinainte fericirea veacului, fie a acestuia, fie a celui viitor.