CAPITOLUL AL DOUĂZECI ŞI ŞAPTELEA Despre erezia numită „Muammazî” şi „Selisî”

Muammazîii se arată deosebiţi de credinţa muhammedană numai prin credinţa că Dumnezeu este nevăzut pentru oameni îa veacul acesta şi în cel viitor. Ei spun că sufletele drepţilor îl vor vedea în veacul viitor pe Dumnezeu aşa cum noi vedem acum luna plină . Pe lîngă acestea, mai cred că prorocii din vechime şi însuşi Muhammed au ajuns la cinstea şi demnitatea prorociei pentru faptul că n-au făcut niciodată nici cel mai mic păcat şi că nu după harul special al lui Dumnezeu au fost aleşi, ci prin virtuţi şi nepăcătuire au ajuns ei la o astfel de înălţime a curăţiei sufleteşti. Căci primind ei ştiinţa duhovnicească adamică , au prevăzut clar cunoaşterea şi înţelegerea voiei dumnezeieşti, a lucrurilor ascunse şi viitoare. De aceea afirmă că nimeni dintre păcătoşi nu poate fi proroc, aşa încît numai dacă cineva va putea să se păzească de orice viciu păcătos şi va fi curat şi blînd poate deveni proroc. în felul acesta se spune că păcătuiesc în chip foarte ateu, pentru că ceilalţi muhammedani cred că după Muhammed al lor Dumnezeu n-a făgăduit niciodată să trimită un alt proroc, nici altă lege după legea Curanului.