CAPITOLUL AL NOUĂSPREZECELEA Despre ereziile religie muhammedane în general

Un lucru cu adevărat vrednic de mirare este deosebirea, dezacordul şi dezbinarea tuturor oamenilor în cele religioase, dar mai cu seamă la cei a căror religie a devenit mai răspîndită vedem că au apărut mai multe eresuri şi schisme. Cu cît mai instruit va fi poporul re­ligiei aceleia, cu atît mai cumpliţi şi mai nelegiuiţi eretici produce, lucru pe care ni-l arată însăşi iscusita şi povăţuitoarea istorie. Pentru mine însă altceva pare mult mai de mirare : că adevărul se împotriveşte minciunii şi, invers, că minciuna se nimiceşte de către ade­văr, cunoaştem fie în mod natural, fie moral, dar cum se poate ca minciuna să se războiască împotriva minciunii şi diavolul să-l înşele pe diavol, sau să-l tragă la rătăcirea sa? Nu văd cum, pentru că, după regula generală cauza contrariilor [nu] este aceeaşi. De exemplu, adevărul nu poate niciodată să înfrunte sau să contrazică adevărul, căci dacă s-ar îritîmpla aşa, unul dintre ele n-ar fi adevăr. De aceea, spun că este cu neputinţă ca minciuna să contrazică minciuna, pentru că atunci una din ele ar trebui în mod necesar să nu fie minciună. Căci precum între bine şi rău nu există ceva intermediar care să nu fie nici bine nici rău, tot aşa nici între adevăr şi minciună nu e ceva de mijloc, care să nu fie nici adevăr nici minciună. In raport cu adevărul minciuna nu poate fi socotită altceva decît nimic şi o lipsă a lucrului în sine. Iar în raport cu minciuna, ea ar însemna o lipsă de două feluri, întrucît minciuna însăşi nu e în sine nimic altceva decît lipsa adevărului. De unde se naşte un alt fel de mirare : cum poate un diavol să silească, să strice, să nimicească şi să şteargă invenţiile şi născocirile altui diavol? (Căci diavolul totdeauna adevărului se împotriveşte şi se învaţă să-l răstoarne.) Iată de ce se pare că aici este nu puţin loc pentru îndoială. Faptul că în adevărata religie şi credinţă despre Dumnezeu (pe care o ţinem tare, o credem şi o cunoaştem cum se cuvine că este la creştini) se ridică multe şi felurite erezii nu este de mirare, pentru că perfect ştim că totdeauna, de la început, au fost potrivnici diavolul lui Dumnezeu, răul – binelui, minciuna – adevărului, că se contrazic şi, după cum e obiceiul să se zică, nu sînt compatibili, de aceea trebuie să şi fie smintele printre creştini. Iar la cei necredincioşi prima rătăcire a credinţei şi a practicării religiei este necredinţa, erezia însăşi şi lucrarea diavolului însuşi, după cum mărturiseşte chiarCuranta, zicînd: „Ce este rugăciunea celui necredincios, decît rătăcire ?” etc. Acest lucru se poate vedea în religia muhammedană : că ea este un rod al diavolului, ba chiar un monstru, cine se poate îndoi din cei cu mintea sănătoasă ? (Căci înşişi muhammedanii socotesc că în ea sînt mai mult de 70 de erezii). Dar cum este de înţeles, mă rog, faptul că un diavol s-a făcut dascăl al diavolului şi că unul introducînd şi afirmînd dogmele sale, strică, respinge şi nimiceşte pe ale altuia? Căci (după zicală) „Corb la corb niciodată nu-şi scoate ochii”. Se miră de acest lucru neputinţa minţii mele, dar voi arăta pe scurt cum judec eu despre aceastănedumerire.

Motivul rătăcirii este de două feluri : există o rătăcire a voinţei şi o rătăcire a ignoranţei, în felul întîi rătăcim cunoscînd şi vrînd, cum spune fericitul Augustin luînd din poetul Ovidiu: „Văd cele bune şi le afirm că sînt aşa, dar le aleg pe cele rele” (vrăjmaşul îndeobşte se osteneşte din răsputeri să ne ofere acest mod), în al doilea fel rătăcim printr-o întunecare a minţii proprie nouă şi printr-o nebunie pe care teologii o numesc ignoranţă oarbă, iar eu aş numi-o nebunie firească, căci ea are mult din animalitate. Se spune că de ea pătimesc toţi necredincioşii şi ereticii, care nu pot niciodată veni la lumină şi la cunoştinţa adevărului. Aşadar, aş spune că ereticii creştini rătăcesc în felul întîi, iar cei muhammedani în al doilea, pentru că oricine n-a înţeles sau n-a putut înţelege este asemenea celui care n-a văzut niciodată, el nu poate cunoaşte sau înţelege nimic din ceea ce percepem cu simţirea şi cu mintea. Datorită ignoranţei oarbe a acestor suferinzi, se spune că sînt asemenea americanilor şi altor oameni ce locuiesc în cele mai îndepărtate ţări ale lumii, care n-au auzit niciodată de proroc, apostol, propovăduitor alSfintei Evanghelii sau al Curanului şi altele. Unii ca aceştia zic, vin prin pricepere şi cunoaştere, iar nu prin auz. Dar deşi aceştia, adică muhammedanii au auzit de multe ori că există Hristos Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu şi altele, cît priveşte priceperea şi înţelegerea tainii nu sînt cu nimic mai fericiţi decît americanii care n-au auzit niciodată de acest lucru. O, dobitocie omenească ! O, întuneric sub soarele care străluceşte la amiază. O, nenorocire ! O, înţelepciune inaccesibilă şi de necercetat şi voinţă a lui Dumnezeu ! Căci „el voieşte ca toţi să se mîntuiască” , pe toţi îi cheamă la sine, însă mulţi vor să audă şi nu pot; mulţi pot şi nu vor ; mulţi şi pot şi vor, însă nu se îngrijesc, „mulţi sînt chemaţi şi puţini aleşi” . Iar cei ce cunosc vor fi bătuţi mai mult şi cei ce nu cunosc mai puţin. Dar lăsând acestea altora, mai iscusiţi în asemenea lucruri, să ne întoarcem la expunerea noastră. Eresul se numeşte cu un cuvînt arab îndeobşte rafz şi rafîzat, de unde ereticul e rafazî ; (în dialectul grecesc se numeşte a´ret¯). Potrivit sensului acestui cuvînt, ca şi kat’¼xοcÒn, muhammedanii, dar .mai cu seamă turcii, îi numesc pe toţi persanii rafazî, adică primii eretici (cum le-am zice noi arienilor), cei mai nelegiuiţi şi foarte rătăciţi în credinţa muhammedană. Mai obişnuiesc a-i numi pe aceia kîzîlbaş sau „capete roşii” pentru că ei îşi acoperă totdeauna capul cu o cealma roşie sau pestriţă, pe cînd ceilalţi muhammedani, dimpotrivă, obişnuiesc să poarte cealma albă, afară de [e]miri care (ca să se deosebească de alţii) poartă verde sau neagră (despre care s-a spus mai pe larg în capitolul Despre succesorii lui Muhammed; de vrea cineva, să se uite acolo).

Sub acest nume general de rafazî au fost şi sînt acum foarte multe eresuri, precum am spus mai sus, printre turci, arabi, persani şi alte popoare din regiunea muhammedană. Din numărul acelora vom enumera aici unele care se văd a fi în mai mare dezacord cu po­runcile Curanului, iar mai jos vom explica deosebirea opiniei acelora, cît se poate mai pe scurt. Eresurile care-şi iau numele fie după credinţa fiecăruia, fie după eresiarh şi care sînt mai însemnate la ei sau (ca să spunem mai adevărat) pe care le-am putut culege sînt acestea: 1.Rafazî; 2. Munasîhî (care se numesc şi Gululi) ; 3. Maalumi; 4. Nimetullahi; 5. Mezakî; 6. Baiagî; 7. Musirii; 8. Işrakî; 9. Haireti; 10. Muammazi; 11. Selisi; 12. Bektaşi, 13. Kadîzadeli; 14. Mumsoiunduren; 15. Liutî; 16. Ghebri; 17. Tersa; 18. Kelbperest; 19. Ghiavperest, Butperest şi Mulhidi. Acestea, deci, sînt eresurile pe care am putut să ni le amintim în timpul şi lucrarea de faţă şi pe care începem a le explica cititorului curios.