Ilmi adab

Filosofia, sau învăţătura cu care se domolesc răutăţile, iar virtuţile se încurajează şi se îndrumează, o numese arabii ilmi adab. Potrivit feluritei întrebuinţări şi hotărîri a diverselor neamuri, ea – adică învăţătura morală – trebuie să se ia şi să se înţeleagă în chip felurit. Noi vom vorbi despre ea aşa cum o folosesc muhammedanii otomani. Dar cum însuşi lucrul pare că cere să-l tratăm ceva mai pe larg, pentru ca nu cumva să încurcăm aici rînduiala, ne-am gîndit să-l expunem într-un capitol special, Despre moravurile şi înclinarea firească din copilărie. Despre acelea vom scrie cele ce se vor vedea în cartea Despre guvernarea Imperiului otoman.

Turcii, traducînd unele [opere] cuvînt cu cuvînt după versiunea arabă, iar arabii din învăţăturile morale ale lui Aristotel , le predau acum oamenilor în şcolile lor. Atît de mult preţuiesc ei această învăţătură, încît afirmă că fără ea jurisprudenţa, judecata şi însăşi teologia şi ştiinţa despre numele dumnezeieşti nu se poate nici preda, nici înţelege, judecind (şi într-a-devăr nu fără rost) că religia este fundamentul şi dreptarul filosofici morale. De aceea ei spun că cel bun în religie este şi un bun filosof moral. Căci religia nu învaţă decît să urmezi virtuţilor şi să fugi de răutăţi. De aici afirmă că provin obiceiurile bune şi rele, după poruncile legii (pe care o interpretează, nu rău, ca fiind voia lui Dumnezeu), adică după măsura în care faptele omeneşti urmează sau se împotrivesc acelora.