Ilmii kelam

în retorică (numită la ei Ilmii kelam, adică ştiinţa grăirii), pot spune cu îndrăzneală că neamurile orientale nu sînt cu nimic mai prejos decît cele occidentale, căci după firea lor toţi înclină spre elocinţă, mai cu seamă arabii, persanii şi turcii ce le urmează lor. Dacă ar auzi cineva pe un predicator muhammedan ţinînd o cuvîntare, mai cu seamă cînd îşi extinde cuvîntul la virtuţile morale şi la vicii, ar zice, dacă nu mă înşel, că Demostene al grecilor şi Cicero al latinilor fac oratorie în dialectul turcesc. Dacă ar citi cineva cărţile istorice, poetice şi cele de poveşti, dar mai cu seamă cartea zisă Humaiun-name şi le-ar înţelege perfect, le-ar socoti fără îndoială că sînt mult mai elocvente decît toate cele europene. Cauza este că nu numai ascuţimea înţelegerii (care socotesc că este dăruită de la natură în mod egal tuturor oamenilor potrivit cu temperamentul lor), ci şi bogăţiile infinite şi comorile inepuizabile ale cuvintelor şi stilurilor din limbile arabă, persană şi turcă dau o înlesnire şi o abundenţă de elocinţă, aşa că întreaga cuvîntare se vede că ţîşneşte din gura retorului ca un izvor pururea curgător. Şi nu le poate fi imputat ca incorectitudine (căci ei socotesc că este un lucru deosebit de ingenios) faptul că fac fraze peste măsură de lungi, aşa încît o întreagă epistolă, afară de titlul introductiv (pe care îl numescdibadjei kelam) poate consta dintr-o singură frază ; căci într-adevăr, după natura dialectului e foarte ingenioasă şi frumoasă. La fel, cînd cuvîntarea este extinsă şi lungă, frazele ei nu se termină decît cînd se va termina şi partea respectivă din cuvîntare.