Mudjezat şi kieramet

Alţii socotesc că e nelegiuit şi hulitor de Dumnezeu să zici sau să gîndeşti că pot fi făcute minuni, chiar de s-ar coborî un înger din cer, susţinînd că nu mai sînt necesare. Această opinie, întrucît nu se află prea departe de adevăr (după părerea mea spun aceasta), nu mă voi lenevi să o explic ceva mai pe larg.

Toţi muhammedanii socotesc şi cred potrivit unui consens general că după prorocul lor Muhammed nu se mai pot face minuni de către un alt om şi că nici nu sînt necesare. Pentru prima afirmaţie aduc ca dovadă faptul că Muhammed a fost ultimul dintre toţi prorocii, şi că nu se fac, nici nu s-au făcut minuni în vechime, decît de un om plin de duh prorocesc. De aceea, după plecarea lui, nu mai pot fi făcute minuni de vreun om de credinţă muhammedană sau de altă credinţă.

Fie şi aşa; ştim într-adevăr că dintr-o premisă falsă decurge o concluzie falsă. Dar motivul pentru care spun că minunile nu sînt necesare e într-adevăr ingenios şi, ca să spunem adevărul, demonstrat cu dovezi temeinice. Mai întîi spun că Dumnezeu a dat prorocilor puterea şi stăpînirea de a face minuni, pentru ca oamenii, ne-fiind apţi să primească înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu o pot pătrunde cu mintea, să se convingă cu văzul, cu cercetarea şi cu simţurile de din afară, să se înveţe şi să declare că acel proroc nu cu puterea şi stăpînirea sa a putut face asemenea lucruri care depăşesc limitele puterilor fireşti, ale ingeniozităţii şi înţelegerii. Dar după ce aceşti proroci vor împlini cele pentru care au fost trimişi şi vor primi cele dorite, adică vor arăta oamenilor că aceasta şi aceasta se cuvine să facă, iar cutare şi cutare lucru să nu-l facă, pe aceasta s-o creadă, iar de alta sa se lepede, de vreme ce ei vor preda ucenicilor şi celor credincioşi învăţătura curată şi fără de înşelare, ce nevoie este să mai fie făcute minuni de către altul ? Ce mai e de făcut sau de crezut, cînd Dumnezeu şi-a săvîrşit lucrul prin proroci, iar credinţa aceea este voită şi primită ?

De aceea, ca să păşească mai cu grijă în această parte a teologiei, ei spun că minunile (care în limba arabă se cheamă mudjizat) au încetat de mult, odată cu prorocii. Dar despre kieramet, adică binefacerea şi milostivirea excepţională, ei spun că poate fi făcută de altul (afară de proroci) şi că ea este necesară credincioşilor cum ar fi vindecarea la mormîntul mai marelui celor duhovniceşti, care însă nu se săvîrşeşte în chipul minunii făcute de Hristos Domnul sau de alt proroc al lui Dumnezeu, ci simplu, în chipul celui ce tămăduieşte, cînd doctorul alungă boala prin doctoriile sale. Ca să închei cu un cuvînt, sfîntul împlineşte ceea ce ar fi lucrat medicamentul prin mijlocirea sa către Dumnezeu. Dar dacă cineva, datorită sfinţeniei sale, ar putea zbura, ar muta munţii (căci a învia morţi spun că e absolut cu neputinţă), ar vindeca orbi, strîmbi, muţi şi altele, ei spun că toate acestea se fac nu în felul minunilor săvîrşite de proroci, ci în modul unei binefaceri, extraordinară dar nu minunată, pentru că binefacerea ţine de om iar nu de credinţă, iar minunea de credinţă iar nu de om. Aceea arată fals, pe cînd aceasta [arată] credinţa şi nădejdea nemincinoasă şi neîndoielnică în cele viitoare, credinţă care, fiind desăvîrşită şi.. desăvîrşit predată altora, nu mai are nevoie de înnoire. De aici ei deduc că printre cei vii sînt mulţikieramet sahibi (adică făcători de binefaceri extraordinare), dar mudjizat sahibi (adică făcători de minuni) nicidecum pentru că, spun ei, după proroci numai binefacerile sînt necesare, iar nu adăugirea sau înnoirea credinţei. Căci dacă ar fi nevoie de acestea, înseamnă că, slăbind din zi în zi, credinţa ar fi suferit o ştirbire şi astfel credinţa aceea n-ar fi fost a lui Dumnezeu, nici poruncită şi scrisă de Dumnezeu pentru oameni.