CAPITOLUL AL CINCILEA Despre mormintele şeicilor şi vitejilor şi despre vizitarea lor

Muhammedanii respectă pînă la uimire mormintele şi locurile unde se crede că sînt îngropate trupurile şeicilor lor celor din vechime, adică ale autorităţilor lor spirituale, întemeietorilor de secte, legiuitorilor şi bărbaţilor viteji (ale căror fapte frumoase le descriu în cărţi mari), şi arată evlavie faţă de ele. Cei mai aleşi dintre aceştia sînt cei patru succesori ai lui Muhammed şi alţii, foarte mulţi, care au luat după ei împărăţia muhammedană. Dar mi se pare că se va îngrozi duhul oricărui om cu credinţă dreaptă şi tare, dacă va auzi cîte se povestesc că se întîmplă în fiecare zi şi în acele locuri. Ei cred înkeramet adică în binefacerile misterioase (căci ei afirmă că după Muhammed nimănui nu-i este îngăduit a face minuni), cum ar fi tămăduirea unor boli de nevindecat, vedenii care să releve lucruri viitoare sau chiar, uneori, apariţia acestora [şeicilor] în faţa celor ce le urmează, fie pentru a-i îngrozi pe cei trîn-davi şi leneşi, fie pentru a-i povăţui ca pe nişte discipoli ai lor adevăraţi şi fii fireşti, întărindu-i în cinul şi canoanele lor. Pe lîngă acestea povestesc unele tradiţii, mai vechi sau mai noi, cuprinse în multe cărţi, şi afirmă cu jurămînt şi cu fierbinţeala inimii, că unul s-a vin­decat de paralizie, altul de ftizie şi hidropizie, cutăruia i s-au înzdrăvenit ochii, altuia picioarele şi mîinile ; unii cuprinşi de boli grele şi fără leac, într-o clipită de ochi au căpătat sănătatea de mai înainte, şi altele ase­menea care nu numai că nu sînt mai prejos ci se văd că depăşesc cu mult, ceea ce e de necrezut, povestirile despre minunile făcute de sfinţii noştri, prin moaştele sfinţilor sau mormintele lor.

Cum sau de ce îngăduie Dumnezeu să se facă acestea la muhammedani, dacă s-or fi făcînd cu adevărat, nu e treaba mea să discut aici în contradictoriu, dar voi arăta numai o istorie simplă, după cum circulă şi se crede la ei.

Sultanul Baiazid, a cărui victorie asupra lui Vladislav, craiul ungur şi polon sub oraşul Varna este slăvită! şi veşnică), îndemnat fiind într-o vedenie, noaptea, de fondatorul dervişilor zişi bektaşi, a părăsit de bunăvoie împărăţia şi s-a mutat în Magnisa (cetate din Asia Mică) , unde ducea o viaţă retrasă de derviş. Acelaşi, mai înainte, a vrut să stîrpească ordinul dervişilor din cauza unei fapte ticăloase şi a dat poruncă în acest sens, într-o zi, trebuind să-şi golească pîntecul, a căzut dintr-o întîmplare neprevăzută în ieşitoare şi se afla într-o primejdie de moarte (atîrnînd deasupra unei ţepuşe ascuţite din fundul latrinei). Şi nefiind auzit de nimeni dintre paznicii camerieri, cînd a strigat i s-a, arătat Hadji Bektaş, fondatorul sectei dervişilor, batjocorindu-l şi ocărîndu-l cu cuvinte aspre, pentru ce a poruncit ca, datorită fărădelegii unui singur derviş mincinos, să se stîrpească întregul ordin sfînt şi atîţia iubitori de Dumnezeu şi cinstitori adevăraţi ai lui ? Atunci, sultanul a făcut îndată pocăinţă şi a fost pe loc izbăvit din acea nevoie de mai marele dervişilor şi păzit nevătămat. Lucru pe care acum toţi turcii îl cred atît de tare şi afirmă că acest lucru este aşa de adevărat, încît arată pînă astăzi actul prin care sultanul a făcut cunoscut public motivul părăsirii domniei.

Acelaşi lucru îl afirmă şi un anonim care, căzînd prizonier, a făcut parte din camerierii sultanului Baiazid, iar după un timp, revenind în patrie, a scris ceva despre lucrurile muhammedane, a cărui carte are titlul Despre începutul saracinilor sau al turcilor etc. Pe vremea cînd un oarecare Mustafa şi-a luat numele de sultan, fiu al lui Ildirim Baiazid şi, adunînd mai mult de patruzeci de mii de oşteni, a început o luptă grea şi pustiitoare împotriva sultanului (pentru că a tăbărît pe neaşteptate asupra lui), sultanul, făcîndu-şi după obicei rugăciunile de seară, noaptea în vis, i s-a arătat una din autorităţile religioase din vechime, care i-a zis: „Nu te teme, sultane, ai numai nădejde în Dumnezeu şi în prorocul lui, căci Dumnezeu a şters lacrimile din ochii tăi şi a binevoit a auzi rugăciunile tale, mijlocind mai marele prorocilor. De aceea, mîine dis-de-dimineaţă vrăjmaşul tău va dispărea printr-o boală neaşteptată şi oştirea lui va fi risipită”. Cînd s-a luminat de ziuă şi sultanul se gîndea încă la tîlcul visului, alergînd unii din străjerii oştirii au vestit că în tabăra inamicului s-a ridicat noaptea o mare tulburare, s-au bătut unii cu alţii şi, părăsind tabăra, au fugit şi nu s-au mai arătat nicăieri. Auzind acestea sultanul a poruncit alor săi să treacă rîul care curgea pe acolo şi n-au găsit în tabăra inamică decît cîteva cadavre şi corturi goale. într-unul din corturi l-au aflat pe acel Mustafa care se intitula fiu de sultan, plin de sînge şi dîndu-'şi su-fletul. Şi fiind întrebat de unde i-a venit acest rău atît de neaşteptat, a răspuns că de două zile a început să-i curgă sîngele din nas şi că nu l-a putut opri în nici un fel. Lucru pe care văzîndu-l oştirea lui, a fost cuprinsăas o frică nespusă şi nu ştie unde a fugit şi de ce l-a părăsit în chip atît de neomenos (vezi această istorie scrisă mai pe larg în cartea Despre creşterea curţii otomane) .

Sînt martor ocular al unui lucru care, după cum mi se pare, depăşeşte mult priceperea omenească. Am văzuc un tînăr de şaptesprezece ani născut din părinţi adevărat muhammedani şi încă singur născut al lor în cetateaSeres (care se numea în vechime pe greceşte Zsppsg, şi se află în Tracia din Propontida) care se născuse din maică-sa surd şi mut, şi pînă la anul amintit al vîrstei lui nu avea decît acel cusur. Părinţii lui mărturiseau despre acest lucru nu numai în faţa vizirului şi chiar a sultanului, dar arătau şi scrisoarea legalizată de la judecătorul cetăţii aceleia, care afirma că fiul cutare al părinţilor cutare (am uitat numele), a fost din naştere surd şi ,mut, şi nu l-a auzit nimeni vorbind un singur cuvînt, lucru pe care-l confirmau peste patruzeci de oameni, tîrgoveţi vrednici de crezare, în acel an (al şaptesprezecelea al vîrstei lui), părinţii l-au dus la mormîntul unui oarecare slăvit, mai mare în tagma duhovnicească, şi l-au rugat pe Dumnezeu ca prin mijlocirea aceluia să se dăruiască fiului lor dezlegarea limbii şi deschiderea urechilor. Şi petrecînd o noapte sub acoperişul turbei (al cavoului) în post şi rugăciuni, li s-a arătat lor şeicul si le-a zis:; „Pentru rugăciunile şi mijlocirile prorocului Muhammed a binevoit Dumnezeu să dăruiască auz şi grai fiului vostru şi pe lîngă aceasta mi s-a poruncit să-l învăţ toată carteaCuranului, ceea ce ani şi făcut. Deci, luaţi pe fiul vostru sănătos şi ştiind tot Curanul pe de rost. Iar lui Dumnezeu şi prorocului lui daţi-le mulţumire”. Şi astfel, a doua zi, fiul grăia curat în limba maternă, şi orice capitol voia dinCuran îl rostea pe de rost cu toată uşurinţa. Un singur lucru am observat la acel îndrăcit, anume că niciodată nu răspundea la întrebare, dar altceva, orice voia, grăia liber. Iarăşi, dacă-i poruncea să citească Curanul nu se supunea, dar cînd altcineva rostea numai începutul vreunui capitol el, cînd auzea, spunea restul capitolului fără nici o greşală pînă la sfîrşit. Dumnezeule bune! Cu ce respect şi cu ce evlavie era ascultat de sultanul Mustafa al doilea (căci el domnea atunci). Binevoia să şadă lîngă el şi să-i i şteargă mucii şi balele fără nici o scîrbă (căci balele şi i spuma îi curgeau necontenit, ca la un îndrăcit). Vizirii şi boierii socoteau că au primit un dar ceresc cînd se învredniceau să-l vadă în casele lor, şi-i sărutau mîinile şi faţa cu evlavie. Apoi, sultanul, înzestrîndu-i pe părinţii lui cu untimar îndestulător, deci cu un venit anual, i-a lăsat să plece la ale lor, împreună cu fiul lor. Acestea puţine din cele foarte multe socotim că sînt îndeajuns.