Ceremoniile adunării

Cele ce ţin de ceremoniile şi rînduielile adunării lor sînt următoarele: În cetatea cea mare, unde sînt doua sau mai multe mănăstiri ale acestor mevlevi, cu încuviinţarea teicilor aleg pentru fiecare mînăstire ziua adunării (pe care ei o numesc mukabele), ca să nu se întîmple să se sărbătorească dintr-o dată două întruniri într-o zi, şi ca nu cumva risipindu-se poporul în mai multe părţi sa capete mai puţin folos. In ziua întrunirii se îmbracă în haina numită tennure (haină de la picioare pînă la brîu de formă rotundă, largă, la fel ca îmbrăcămintea femeii franceze, numită de ruşi fustă) care, cînd se învîrtesc, se transformă într-un fel de cerc. în mod propriu denumirea de tennure înseamnă „cuptor de pune”, în care ei se coc şi ard pentru dragostea lui Dumnezeu şi adorarea lui. Şi astfel, cu trei ceasuri înainte de rugăciunile de amiază, toţi dervişii îşi arată mai întîi respectul faţă de şeicul lor în mevlahane (adică în casa lui Dumnezeu, căci astfel îşi numesc ei templul) şi fiecare se aşează după rangul sau de-a dreapta şi de-a stînga şeicului, bătrînii pe un loc mai înalt, iar cei mai tineri şi băieţii (căci sînt băieţi şl de patru ani primiţi în numărul dervişilor) plecîndu-şi ţaţa în jos, îndoind rnîinile la piept, stau de faţă în jur.

Aşadar, adunîndu-se toţi dervişii mănăstirii aceleia şi poporul, şeicul începe mai întîi cuvîntul de învăţătură, în care are obiceiul să trateze multe din cele teologice, dar sfîrşitul se încheie totdeauna cu o morală. Cînd se termină cuvîntarea (care ţine pînă se apropie timpul rugăciunilor de amiază), muezinul, adică cîntăreţul, cîntă cu un glas curat şi dulce mărturisirea credinţei, apoi fac rugăciunile obişnuite. După terminarea lor cîntă naat, adică măririle şi lauda prorocului şi întemeietorului religiei. Cînd încetează acea cîntare a laudelor, începe muzica din nei (despre care am pomenit mai sus), pentru că este oprit sunetul altui instrument şi din sade nahare (un simplu timpan în care bat pentru ca cîntăreţii să poată ţine măsura). Şi astfel, după ce au terminat cîntarea introducerii (preludiu pe care-l numesc taksim) , urmează fasl, adică psalmodierea. Cînd se termină şi aceasta, începe cîntarea semaia , adică cea cerească (un fel de măsură numită astfel). La primul tact al aceleia dervişii care ascultau cu evlavie, nemişcaţi, laudele şi cîntările muzicii, cu faţa posomorită şi cu capul plecat spre piept, împunşi parcă de o ţepuşă ascuţită, se scoală îndată şi, lipindu-şi în multe feluri mîinile de corp, păşesc în jur şi încep a se învîrti. Este într-adevăr un lucru plăcut la vedere, căci atît de repede se învîrtesc, încît ochiul abia poate desluşi daca este om sau altceva cel ce se învîrteşte. în acea învîrtire în jur (muzicanţii cîntînd necontenit) se ostenesc astfel cîte un ceas, uneori şi cîte două, iar spre sfîrşit, înfierbîntaţi, atît de repede fac cercurile, încît pe bună dreptate s-ar putea crede că obişnuinţa îndelungată a introdus în natura omului o asemenea uşurinţă că pot depăşi şi puterile naturii. Ei spun şi o iau drept fapt autentic, căMevlana, născocitorul acelei secte şi învăţături, făcea învîrtirea în cerc ca un ieşit din minţi cincisprezece zile şi nopţi necontenit, abţinîndu-se de la orice mîncare şi odihnă, tîlcuind ucenicilor săi multe şi însemnate lucruri din cele ce au trecut, sau prezicînd despre cele viitoare.