Obiceiurile

Trebuind să vorbesc de obiceiurile şi aşezămintele dervişilor, cu adevărat mă ruşinez, dar oricărui om care se împodobeşte cu numele lui Hristos şi al crucii trebuie să-i fie ruşine. Căci cînd la cei necredincioşi şi care nu cunosc adevărul, filosofia morală (ale cărei porunci mîntuitoare, Hristos Mîntuitorul lumii le-a încredinţat numai apostolilor săi) se ridică la o înălţime atît de mare, adică însăşi practica faptelor bune, şi nu denumirile lor goale, nu speculaţia îngîmfată, ci însăşi lucrarea, nu pot face altfel, vorbind adevărul, decît să-i proclam că sînt vrednici de toată lauda. La ei lucrul cel dinţii slăvit este axioma : „în omul cuminte trebuie căutate nu religia, ci obiceiurile, căci religia a fost şi este lăudată la toţi, de la sine”. Faptele bune, au afirmat filosofii, atît cei vechi cît şi cei noi, constau într-un anumit cult faţă de iubirea de oameni şi în moravurile bune şi cinstite, iar capul tuturor este Domnul Mîntuitorul care prin exemplul său a arătat acest lucru, pentru că fiind Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu veşnic „s-a micşorat pe sine pînă la moarte, iar moartea de cruce” etc.; „a venit ca să slujească altora, iar nu ca alţii să-i slujească lui” ; „sărac a fost, smerit cu inima” :, ascultător, blînd, răbdător, înfrînat, fugind de slavă şi de îngîmfare, şi a împlinit şi altele, consemnate de „fericiri” şi faptele cele bune. Aceleaşi ni le-au scris nouă şi cei patru evanghelişti precum şi dumnezeiescul Pavel şi ni le-au pus înaintea ochilor cu exemplele lor ca pe nişte icoane vii. De aceste virtuţi filosofice şi de filosofia lucrătoare de fapte bune ce se află în aceşti dervişi mai înainte spuşi, afirm că se cade să te minunezi ! La ei primul loc îl deţine însăşi sărăcia dumnezeiască pe care o împodobesc cu smerenia, cu ascultarea şi cu tăcerea pitagoreică . De la lucrurile lumeşti ei îşi retrag cu vigilenţă ochiul, nu numai pe cel trupesc, ci şi pe cel sufletesc. Pîntecelui îi dau o raţie cumpătată, atît cît să fie viu, dar nu-i oferă îmbuibare ! Dacă cineva îl va vorbi de bine sau de rău foloseşte indiferent unul şi acelaşi mod de a răspunde :Eivallah, adică „Frumos este pentru Dumnezeu” . Fratelui său niciodată nu-i va zice Bire (adică „Răcea” din Sfînta Evanghelie) nu se mînie niciodată, nu porneşte niciodată o ceartă, pentru el sau pentru altul. Cu un cuvînt :Nemeghierek (adică „Ce mă priveşte”?). Toate cele vătămătoare şi întărîtătoare le strică şi le preface în nimic. De aici li se naşte lor acea linişte sufletească epictetică şi o fericire adevărată întru cele trecătoare !

Cînd dervişul vrea să citească, sau să facă vreun alt lucru, sau să se odihnească în chilia sa, nu închide niciodată uşa. Dacă va veni cineva dintre fraţi sau dintre străini, au obiceiul să strige blînd, fără să bată la uşă : Hu dede sultan (adică „O, dumnezeiescule unchi, sultane”), şi dacă-i răspunde: Hu, Hu , cel care vine, intri Dar dacă nu dă glas, trece pe alături. Nu dispreţuieşte pe nimeni din cei pe care i-a întîmpinat sau care a intrat la el (chiar dacă ar fi iudeu sau ţigan), ci pe teii hiritiseşte cu un respect şi cu o bunăvoinţă egali şi-i primeşte, şi slujeşte oaspetelui cu stăruinţă, ca slugă stăpînului său, fără să se dea la o parte de l vreun serviciu, pe cît poate, ca să-i arate aceluia iubire; de oameni. Dacă cineva îi va aduce un dar sau o milos tenie, sau va cere el însuşi de la vreun boier sau bogătaş îndată îl duce la şeicul său şi-l pune în magazia de obşti pentru bunurile mănăstirii. Niciodată nu începe vorba decît întrebat, dar şi atunci fără cuvinte multe, fără făţărie, şi răspunde numai cît se cuvine în raport cu adevărul lucrului despre care e întrebat, cu ştiinţa lui (dacă ştie ceva) şi cu arătarea lucrului.

De la rîs se abţin cît pot şi, dacă uneori par a fi veseli şi zîmbesc, atît de bine se păzesc, încît fiecare lesne poate vedea că evlavia şi religia nu şi le uită niciodată şi că-şi păstrează totdeauna regulile şi rînduielile neînstrăinate şi nedespărţite de inima, mintea şi gîndul lor. Cînd vorbesc rostesc cuvinte înalte, de folos şi aducătoare de rod. Nu se află nicidecum la ei flecăreală. Certuri în adunarea lor nu se aud, pîre şi invidie nu se pomenesc. Căci la ei este poruncă aspră ca nu cumva să necăjească sufletul cuiva, fie şi al vrăjmaşilor lor.

Se feresc să comunice cu oamenii care nu cunosc nimic şi n-au nici o roadă bună, dar mai cu seamă de curţile boiereşti, mai tare decît de muşcăturile de balaur. Cîndva (căci aşa s-au obişnuit, să întărească cu istorisiri din cele mai reale inimile prietenilor din tagma lor), murind în aceeaşi zi un tiran oarecare dar şi cel mai renumit legiuitor al timpului aceluia, un alt legiuitor l-a văzut în vis pe acesta din urmă coborît în iad, iar pe tiran primit în rai. Deci, l-a rugat pe şeicul lui să-i spună taina acestei vedenii şi tîlcuirea, iar acela a răspuns zicînd : „împăratul acesta, pentru că-i iubea pe legiuitori, a moştenit raiul, iar legiuitorul, pentru că-i iubea pe împăraţi şi prietenia cu ei, a fost aşezat în iad”.

Îmbuibarea, după cum am spus, nu o obişnuiesc nici­decum, ci mănîncă numai cît este nevoie ca să-şi ţină viaţa şi să-şi potolească setea cea peste măsură. Căci canonul porunceşte : „Să nu-ţi ai pîntecele plin de mîn-care dacă vrei ca prin binefacerea aceluia sa vezi lumina înţelepciunii, şi gol de înţelepciune este (legiuitorul) plin de mîncare pînă la nas”. Iarăşi, prin altă poruncă se învaţă înfrînarea : „Dacă vei cere din cele înalte, să nu ceri nimic altceva mai stăruitor decît înfrînarea, care este o putere neînvinsă”. Pentru a fugi de lăcomie sînt povăţuiţi astfel : „Unui legiuitor nu i se potriveşte aurul şi argintul, căci dacă îl va lua (pentru nevoia sa particulară) a încetat să mai fie legiuitor”. Şi dau ca argument că cel ce dă aur legiuitorului începe să fie el legiuitor, în timp ce legiuitorul care primeşte aurul începe să-şi părăsească tagma. Despre iubirea de oameni şi bunătate rostesc această sentinţă : „Chiar dacă cineva poate să se lupte şi cu un elefant, dar nu are iubire de oameni, nu este bărbat”. Şi alta : „Oamenii sînt alcătuiţi din pămînt ; dacă cineva nu va fi iubitor de oameni, nu va fi nici om”.

Ar fi lung şi totodată foarte greu de descris toate ale lor. Cu adevărat merită laudă virtuţile morale pe care le împlinesc necredincioşii aceia, fie cu mărturisirea, fie cu fapta însăşi, trăind foarte cumpătat. De aceea, repetînd însăşi sentinţa lor, închei cuvîntul. Ei zic : Kişide meşreb deghil, mezheb aranmak gherekdur, adică „Într-un om desăvîrşit se cuvine să căutăm nu religie, ci obiceiuri”. Dar după cum vedem, aproape toţi oamenii au reuşit să se laude măreţ numai cu numele gol al religiei, în timp ce obiceiurile şi faptele cele bune le arată doar cu îmbrăcămintea şi cu haina cea de dinafară. O, de s-ar fi dezbrăcat de haine şi s-ar fi străduit să se îmbrace în moravurile şi faptele bune ale întemeietorilor lor şi ar fi învăţat însăşi lucrurile, nu numele lor !

Pe lîngă aceasta dervişii sînt oameni foarte subţiri şi iscusiţi în unele arte manuale, dar mai cu seamă în muzică. Excelează şi în poetică şi în ştiinţa retoricii, ceea ce se datorează faptului că treapta de şeic n-o poate primi decît cel învăţat, dar mai cu seamă iscusit în explicarea Curanului, în expunerea şi explicarea regulilor şi canoanelor legiferate de fondatorii lor. De aceea, vaizul, adică predicatorul lor , trebuie în fel şi chip să fie un bun ehlikelam , adică foarte iscusit în elocinţă.

Spre băutura vinului aceşti dervişi sînt mai liberi decît ceilalţi muhammedani, însă dacă cineva din ei va fi prins pe uliţă beat, nu va răimîne fără pedeapsă de la şeicul său. Iar cei ce se abţin de la vin întrebuinţează în mare măsură suc de mac şi alt amestec alcătuit din mai multe lucruri (pe care îl numescberci) , de la care mai întîi le vine somn, apoi simt un fel de veselie şi o înviorare a duhului. La turci nu e poet mai ales, nu e savant desăvîrşit, care să nu întrebuinţeze acel suc de mac, ba chiar necontenit şi într-o asemenea măsură încît poate părea de necrezut omului căruia nu i s-a întîmplat să vadă acest lucru. Eu însumi am văzut în zilele lui Mustafa sultanul pe un derviş (pe care sultanul a poruncit din curiozitate să-l aducă din Egipt), care mînca o dată 60 de dramuri din cel mai ales suc de mac ca un cîine flămînd şi căzînd, un sfert de oră după ce-l înghiţea, într-o foarte adîncă tăcere, ca un mort. Şi stătea aşa cumplit mai mult de trei ceasuri, nemişcat şi nesimţit, plecînd capul pe piept. După aceea, ca deşteptat din somn, începea fie un cuvînt preafrumos de învăţătură, fie versuri (care se numesc la elgazal) de dragoste (adică despre dragostea dumnezeiască), foarte plăcute, fie o istorie nemaiauzită, mîngîioasă şi de folos, care cuvîntare continua vreo patru ceasuri şi ceva. Niciodată n-a dat semn în starea aceea de nebuneala sau flecăreală şi n-ai fi aflat nici o frază şi nici un cuvînt care să nu fi fost limpede şi rodnic, cu o deosebită importanţă a sensului şi cu adîncimea învăţăturii. Aş îndrăzni să spun că dacă s-ar fi scos din vorbirea lui cuvintele Curanului, aş fi socotit că n-a rostit nici o minciună şi nici un cuvînt nechibzuit.

Dacă aceştia îşi vor avea mănăstirea în cetate sau în vreun sat, pot să-şi ia şi femei, cu condiţia să nu se arate cuprinşi de grija de femeie şi de copii, să nu se depărteze din mănăstire şi să nu slăbească în păzirea rînduielilor sectei lor ; dar şi la ei viaţa fără de femei e socotită mai cinstită decît căsnicia.