Rînduielile sfinţirii ca derviş

Acela care respingînd cele lumeşti şi lumea însăşi doreşte să se apropie de secta şi de canoanele dervişului este adus mai întîi de alţi dervişi la şeic şi, stînd toţi dervişii în jur, invitîndu-l şeicul zice : „Cu noroc să fie venirea ta, o fiule! Care este gîndul tău cel bun ?” El răspunde că vrea să ia asupra sa viaţa şi rînduiala de derviş cu toată inima şi sufletul. Atunci şeicul zice iarăşi : „Dumnezeu să facă lesnicioase lucrarea şi pornirea ta, însă mai întîi ţi se cuvine să ştii, o fiule, că tagma de dervişi este un arc de fier, a cărui coardă este de oţel, iar .pentru a-l încorda se cere o putere de neînvins, o răbdare nebiruită, o pătimire neînduplecată şi o comoară inepuizabilă de înfrînare. De aceea, socotesc că este mai bine ca petrecînd numai în dreapta şi luminătoarea credinţă muhammedană (care este de ajuns pentru mîntuirea sufletului şi pentru a obţine de la Dumnezeu slava raiului) şi păzind poruncile Curanului şi dogmele poporului muhammedan, beneficiind de folosul obştesc al vieţuirii civice, şi mulţumindu-te cu soarta ta de mai înainte, să înalţi lui Dumnezeu mulţumiri neîncetate”. Dar cînd cel ce are să se sfinţească răspunde iarăşi că doreşte din tot sufletul tagma şi rînduiala de derviş, şeicul zice : Iş oldur ki Allah ongara, adică „Este o lucrare săvîrşită de Dumnezeu” . De trei ori este astfel îndemnat de către şeic şi de trei ori repetă, confirmînd, cererea şi voinţa sa. După aceea, i se aduce kiullah (scufia de derviş) şi hîrka (haina sau îmbrăcămintea de dinafară ca o mantie) . Scufia i-o pune pe cap însuşi şeicul, iar în haină se îmbracă de către un superior de-al doilea rang după şeic. Restul îmbrăcăminţii (despre care vezi ceva mai jos) i se aduce de către ceilalţi fraţi care, hiritisindu-l, îl îmbrăţişează frăţeşte şi-l salută dorindu-i de la Dumnezeu har, tărie, suferinţă, răbdare, smerenie, castitate, tăcere, ascultare, şi greutăţile sărăciei. Cînd se termină acestea, predicatorul, suindu-se pe kiurs , adică amvon, face o învăţătură, tîlcuind unele cuvinte din Curan şi din canoanele şi rînduielile primilor întemeietori.

Cînd termină cuvîntul de învăţătură, face rugăciunile de la amiază şi, după otpust, adică rugăciunea de la sfîrşitul slujbei, i se aduce celui nou sfinţit mătură şi lopată şi i se porunceşte ca timp de trei ani de zile să cureţe latrinele mănăstireşti fără nici o cîrtire şi lenevire, să măture în fiecare zi curtea, iar gunoiul şi putregaiul să-l nimicească. Cînd se termină anii acestei slujbe, e avansat la bucătărie, ca la o treaptă mai înaltă şi mai cinstită şi tot pentru atîţia ani e rînduit la fiertul mîncărilor. Terminîndu-i şi pe aceştia, i se porunceşte ca alţi trei ani să slujească la fel tuturor dervişilor şi să se supună oricărui superior la orice lucru ar fi trimis de el. Dacă va suporta cu o inimă răbdătoare aceste osteneli de nouă ani, dispreţul, slăbiciunea şi munca, atunci i se rînduieşte o chilie şi mîncarea i se aduce de bucătar de la obştea mănăstirii în chilia lui (dacă nu va vrea să vină la masa de obşte), şi de atunci este primit în numărul nevoitorilor celor meritoşi şi iscusiţi în religie, căruia, după aceea, i se dă numele dedede, adică unchi, care să nu se mai îngrijească din acel timp toată viaţa, nici de sine, nici de altceva, decît de rugăciunile obişnuite şi respectarea învîrtirii în cerc (despre care vezi mai jos). Iar dacă cunoaşte vreun meşteşug, în timpul liber să se îndeletnicească cu acela. Dar cei care s-au alăturat din tinereţe acestei secte stăruie, mai cu seamă, în poetică şi retorică şi în celelalte arte liberale, cu multă sîrguinţă, dar în primul rînd în muzică, teoretică (speculativă) dar şi practică. Şi au un instrument special care se numeşte nei (nai) făcut din trestie cu noduri, despre care vei vedea mai pe larg în capitolul Despre muzica, din care instrument au obiceiul să cînte cînd trebuie să se învîrtească în cerc. Dar să ne întoarcem la tagmă.