Capitolul doi Cuprinzînd relatarea pe scurt a vieţii lui Muhammed, prorocul muhammedanilor, după cum îl cred ei, adică ceea ce scrie în cartea numită „Muhammedie”

Naşterea, şi viaţa lui Muhammed

Muhammed s-a născut în ţara Kenan (care în Sfînta Scriptură este Canaan) din tatăl Abdullah şi mama Emine, în luna întîia Rebi, în ziua a zecea, care an după calculul astrologilor noştri a fost 570 al Domnului Iisus Hristos, luna mai, ziua a treia, sîmbătă (deşi niuhammedanii de azi, rătăcindu-se cu zgîrcenie în calculul crugului soarelui îl socotesc născut în ziua de 14 septembrie), pe cînd domnea în Constantinopol Iustin cel Tînăr, în anul al cincilea al domniei lui. Deşi după calculul lui Calvisius, astrolog foarte ager, se spune că naşterea lui a fost la 5 mai, într-o luni, acesta a greşit, adăugînd două zile de prisos, pentru că îl socotea născut în ziua de douăsprezece a întîiei Rebi, dar în cartea Muhammedie se arată limpede că s-a născut în ziua a zecea a întîiei Rebi.

Se povesteşte că în ceasul naşterii lui pămîntul s-a cutremurat, cerul s-a înspăimîntat, soarele s-a întunecat, iar luna dansa în cerc. îndată ce s-a născut, îngerii au interzis diavolilor suirea la cer, pentru că mai înainte le era slobod să se suie, cînd voiau. Ceea ce văzînd diavolii, s-au dus la Iblis (adică Lucifer), căpetenia lor satanică, întrebîndu-l pentru ce i-a oprit Dumnezeu să se suie la cer ? Iar el le-a poruncit să înconjure toată lumea şi cercetînd stăruitor să afle ce s-a întîmplat. Diavolii, împlinind poruncile satanice, au aflat în templul din Mecca (care cu o mie de ani înainte de naşterea lui Muhammed era lăcaş al idolilor) pe toţi idolii sfărîmaţi şi aruncaţi la pămînt cu necinste, iar pe îngeri veselindu-se în el, lăudînd şi sărbătorind cu mare bucurie naşterea lui Muhammed. Aflînd această ştire atît de nefericită, ei (diavolii) s-au întors la căpetenia lor, vestindu-i că a fost adus pe lume Muhammed, ultimul dintre proroci.

Mama lui, Emine, neavînd sînii ei lapte, a vrut să năimească o doică pentru creşterea fiului ei, dar mult timp el n-a vrut să sugă pieptul altei femei, pînă cînd o femeie cu numele Hakime a venit din cetatea Medina şi pe aceasta a îngăduit-o să-i fie doică. Cînd se întorceau părinţii lui din pămîntul Kenan, unde s-a şi născut, la Medina, Hakime ducîndu-l în braţele sale, unde călca pămîntul uscat şi nisipos, acolo răsărea pe urmele ei iarbă verde şi cum în drumul lor strălucea lumina soarelui, un nor alb care venea după ei adumbrea capul lui Muhammed, acoperindu-l de arşiţa soarelui ; iar într-o singură zi făceau cale de treizeci de zile. Şi trăind părinţii lui în Medina, în al doilea an, în luna a patra după naşterea lui, a murit Abdullah, tatăl lui Muhammed. Mama lui, Emine, s-a săvîrşit cînd el avea şase ani, iar în al optulea a murit şi unchiul său Abut-talib. Deci a rămas orfanul Muhammed la doica sa Hakime, ca să fie crescut de ea.

Hakime aceea, deşi era văduvă, avea copii de la bărbatul ei răposat, şi aceştia, pe cînd erau mici, păşteau oile. într-o zi aceştia l-au luat cu ei pe pruncul Muhammed la cîmp, unde păşteau oile, şi jucîndu-se ei acolo, arhanghelul Gabriel, venind în chip de om, a despicat cu un paloş ascuţit inima lui Muhammed şi a scos din ea mult sînge, zicînd : „Acest sînge necurat diavolii l-au pus în preacurata ta inimă”. Iar fiii lui Hakime, vă-zîndu-l pe Muhammed tăiat de acel om şi socotindu-l omorît de-a binelea de ucigaş, înfricoşîndu-se, au alergat acasă şi i-au spus mamei că Muhammed a fost omorît în cîmp de un om rău şi tăiat în două. Hakime, ţipînd şi umplînd văzduhul cît o ţineau puterile de ţipete şi bocete, a alergat în grabă la cîmp şi, aflîndu-l pe Muhammed viu şi nevătămat, l-a sărutat dulce şi a cunoscut că băiatului i s-a întîmiplat o anume taină a lui Dumnezeu. Dar a păstrat sub tăcere aceasta pînă la o vreme, ascunzînd-o în inima sa.

Iar cînd Muhammed a ajuns la doisprezece ani, s-a dus cu un alt unchi al său Ebudjehl la Damasc, unde văzîndu-l un monah oarecare Iahîia (aşa cum îl numesc arabii pe Ioan), i s-a închinat şi a zis : „Acesta este cel despre care scrie în Vechiul şi Noul Testament, că «are să vină un proroc al lui Dumnezeu preamare şi cel mai de pe urmă decît toţi apostolii”«. Iar cînd l-au întrebat de unde cunoaşte că el ar fi cel despre care mărturisesc cărţile dumnezeieşti, a răspuns Iahîia zicînd : „Pentru că am văzut cînd intra în cetate, cum copacii şi pietrele plecîndu-se înaintea feţei lui, se închinau pînă la pămînt”. Auzind acestea de la un monah, unchiul său Ebudjehl s-a despărţit de Muhammed (căci era cel mai nelegiuit închinător de idoli).

Pe vremea aceea trăia Ebubekir, locuitor al cetăţii Damasc, om foarte bogat şi cel mai de seamă dintre toţi ; acela, atras de prevestirea acelui monah, s-a lipit de Muhammed şi l-a primit cu cinste în casa sa. Iar cauza unirii cu Muhammed este închipuită astfel : Odată (spune cartea Muhammedie) Ebubekir fiind în Damasc, a văzut în vis soarele şi luna atîrnînd ca nişte făclii pogorîte din cer în casa lui şi umplînd toată casa cu strălucire şi o neobişnuită lumină. Trezindu-se, a spus visul monahilor, creştinii cei mai înfrînaţi şi mai evlavioşi de atunci. Iar ei, tîlcuindu-i visul, i-au spus : „în zilele tale Dumnezeu va trimite un proroc preamare îşi cel mai de pe urină, al cărui nume va fi Muhammed, iar tu vei fi vizirul aceluia, locţiitorul şi urmaşul lui”. Deci auzind el de la monahul Iahîia că acela este prorocul Muihammed, a cunoscut că el este cel despre care Dumnezeu i-a arătat în vis şi i-au prezis cucernicii monahi. Şi luîndu-l pe Muhammed la sine, peste cîtăva vreme au făcut împreună negustorie în Hîdjaz (aceasta este o ţară a Persiei), în lemen (Arabia cea bogată), în Mîsra (Egipt) şi în Şam (Damasc). Astfel, fiind sub conducerea lui Ebubekir pentru negustorie, intrînd el odată în cetatea Mecca, toate templele idoleşti şi multe biserici s-au prăbuşit. Şi adormind el acolo sub copac, îngerul i-a spintecat iarăşi pieptul şi i l-a umplut cu credinţă, despre care vezi mai pe urmă. Apoi intrînd în capiştea din Mecca, mai întîi a auzit patru glasuri dumnezeieşti, dintre care glasul cel dinţii spunea : „Venit-a dreptatea şi s-a nimicit nedreptatea” ; al doilea : Venit-a între voi (sau : de la voi) un proroc, căruia îi este dat să ajute lumii” ; al treilea : „Venit-a strălucirea cea dumnezeiască, mila şi-a deschis poarta şi s-a închis poarta chinuirii” ; tot aşa al patrulea glas a fost: „Pusu-te-am pre tine proroc şi mărturie în toată lumea, pe care pentru tine unul am zidit-o”.

Şi fiind de cincisprezece ani şi-a luat două neveste, pe una Hatidje, de neam din Arabia cea bogată, iar pe alta Rukîie, fiica lui Ebubekir. De la Rukîie, mai înainte de a căpăta el darul de proroc mincinos, i s-au născut două fiice : Rukîie şi Fatme. Iar după zămislirea superstiţiei i s-au născut încă doi fii : de la Hatidje, Abdullah, iar de la Meriem (care era iacobită), Ibrahim. Dar toţi au murit înainte de moartea lui, numai Fatme a rămas şi de la dînsa îşi trag începutul emirii despre care se vorbeşte în capitolul Despre urmaşii lui Muhammed

Iar cînd a ajuns bărbat de patruzeci de ani, a fost chemat de Dumnezeu la slujba prorocească, ce i-a fost vestită mai întîi pe muntele Hara prin Gabriel, cînd i-a dat îngerul o carte să citească, iar el a răspuns că nu cunoaşte literele şi nu poate citi, însă prin ştiinţa ce i s-a revărsat a citit atunci cartea aceea. Pe urmă, prin acelaşi Gabriel, toată carteaCuranului a învăţat-o pe de rost. întorcîndu-se el de pe muntele Hara acasă, nevasta lui Hatidje, văzînd lumina de care strălucea faţa lui, de frică a fost lovită de paralizie, însă cunos-cînd că el e hotărît de Dumnezeu spre prorocire (deşi încă nu crezuse acel lucru) în curînd s-a făcut sănă­toasă. Asemenea şi cealaltă nevastă, Rukîie, înţelegînd acel lucru, amîndouă au strigat: „Cu adevărat şi fără de îndoială a prezis monahul acela că a citit în Tevrat şi Indjil şi din acelea a înţeles că Muhammed, bărbatul nostru, are să fie proroc al lui Dumnezeu”. Dar cum, după aceea, mult timp a zăbovit arhanghelul să aducă o confirmare a prorocirei lui, se mîhnea Muhammed şi era tare chinuit de gînduri de îndoială. Totuşi Hatidje îl întărea şi-i spunea să nu se teamă de zăbovirea îngerului şi să creadă că cuvintele lui Dumnezeu sînt de neschimbat, în timp ce vorbeau acestea, Gabriel i s-a arătat numai lui (dar nu şi nevestii), şi l-a salutat din partea lui Dumnezeu. Văzîndu-l, Muhammed s-a spăimîntat foarte şi, tremurînd, a zis nevestelor : „Acoperiţi-mă cu haine, pentru că iarăşi a venit cel pe care l-am văzut pe muntele Hara”. Hatidje i-a spus : „Tine-te tare, pînă cînd voi cerceta şi voi cerca dacă cel ce ţi s-a arătat ţie este diavol sau înger. Eu (a zis ea) voi dezlega şi voi slobozi părul capului meu pe faţa mea. Şi dacă este înger cel ce s-a arătat ţie, îndată va fugi, iar de este diavol, va sta şi va privi la părul meu”. Şi făcînd aşa, îndată a strigat Muhammed : „S-a ascuns, a fugit” ! Iar Hatidje a zis : „Fericită şi cu noroc să-ţi fie vestea aceasta, căci cu adevărat şi fără de îndoială te-ai făcut proroc. De-acum, în loc de răsplătire, învaţă-mă chipul mărturisirii, pentru ca să cred desăvîrşit şi să se mîntuiască sufletul meu”. Muhammed i-a citit-o iar ea, repetînd după el, a rostit mărturisirea credinţei şi astfel Hatidje a fost cea dintîi care, după Muhammed, din idolatră s-a făcut musulmană.

Al doilea s-a convertit la muhammedanism Ebubekir, care a adus la şcoala lui Muhammed pe Ali (socotit cel mai nobil de către persani şi arabi), pe Otman şi pe un oarecare Abdurrahman. Iar despre convertirea lui Omer povestesc aşa : Ebudjehl, unchiul şi totodată şi cel mai de seamă duşman al lui Muhammed, l-a năimit pe Omer (care era pe vremea aceea un preaslăvit luptător), ca să-l omoare pe Muhammed, făgăduind că-i va da pentru aceasta o sută de ocale (adică trei sute de livre comune sau funzi) de argint curat şi o sută de cămile. Omer, prins de lăcomie, căuta prilej şi timp potrivit ca să-l ucidă pe Muhammed. Şi cînd a auzit că Muhammed se află împreună cu mai sus amintiţii săi sfetnici într-o peşteră din muntele Kabis, şi-a luat sabia, s-a suit pe munte şi stînd în gura peşterii, cu suflarea sîngeroasă încerca să năvălească în peşteră. Ali, văzîndu-l, i-a spus lui Muhammed : „Porunceşte mi să-l sfîşii pe Omer”. Muhammed, oprindu-l, şi-a arătat din fundul peşterii faţa lui Omer, ca s-o vadă şi, vă-zînd-o Omer, aruncînd arma şi căzînd cu faţa la pămînt, a strigat ca un apucat : „Nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu, şi Muhammed e prorocul lui Dumnezeu”. Şi aşa a devenit el al patrulea sfetnic al lui Muhammed.

Adunîndu-şi prorocirile acestea şi titlurile cucerite, a petrecut trei ani inactiv în vocaţia sa, cu prietenii şi tovarăşii săi, pentru că Mecca o stăpîneau idolatrii. Iar după aceşti ani, i-a numit Dumnezeu patru viziri : doi în cer, pe arhanghelii Mihail şi Gabriel, iar doi pe pămînt: unul Ebubekir şi al doilea Omer. De aici s-a iscat dezbinarea între persani şi arabi, pentru că arabii spun că Omer, iar persanii că Ali a fost primul vizir, locţiitor şi urmaş ales al lui Muhammed, despre care vom vedea mai limpede în capitolulDespre erezii. Dar ajungă-ne acestea, adunate cît se poate mai pe scurt, din cartea cea mare şi cuprinzătoare de multe, care de­scrie în amănunt viaţa şi toate faptele lui Muhammed