Capitolul întâi Despre numele lui Muhammed

Întrucît numele proprii ale lucrurilor sînt socotite drept cea mai scurtă explicare a lor, credem că nu este indiferent ca. trebuind să vorbim despre viaţa şi faptele lui Muliammed, să spunem mai întîi cîte ceva despre numele lui proprii şi comune.        ..

Numele lui Muhammed

Cel mai propriu şi cel mai deosebit nume al acestui proroc mincinos este îndoit : Muhammed şi Mustafa. Aşadar, de multe ori, atît în Curan cît şi în cartea Muhammedie se obişnuieşte să i se dea numele compus :Muhammedul Mustafd. Muhammed este o tetra-gramă, adică un cuvînt compus din patru litere : M-b-m-d cărora li se adaugă semnul teştid care, suprapus unei litere, arată că are intensitate şi pronunţie dublă ; de exemplu se citeşte Muhammed, nume care se tîlcuieşte (etimologic) „foarte lăudat”, „vrednic de multă laudă şi har”, cum s-ar zice pe greceşte κεχαριτομένος;, „plin şi îmbelşugat de har”. Mustafa. în înţeles propriu înseamnă „ales” sau „mai frumos decît toţi”. Astfel, cînd vor sa-i scrie numele, sau să-l citească scris cu amîndouă aceste nume îl însemnează : Peigamberimuz iki dijhan ghiunesi Muhammedul Mustafa, adică : „Soarele nostru, al ambelor lumi, prorocul (sau apostolul) Muhammed Mustafa”. Constatăm, aşadar, că scriitorii noştri creştini greşit îl scriu cu diferite litere şi pronunţări procum : Mahomet, Mahmet, Muamet, Muameth etc. Cît priveşte numele lui conrujie,. ele sînt aproape infinite, pentru că prin procedee şi figuri analogice, alegorice, metaforice şi diferite alteprocedee şi figuri fras-tice, are tot atîtea nume cîte lucruri dumnezeieşti sau omeneşti cuprinse de minte se pot spune spre bine şi laudă precum : „Proroc”, „Apostol”, „Sfînt”, „Iubitul lui Dumnezeu”, „Alesul”, „Bunul”, „Soarele ambelor lumi”, adică al veacului de acum şi al celui viitor, „Cel ce străluceşte”, „Cel ce luminează”, „Dascălul”, „Povăţuitorul”, „Conducătorul”, „Sfătuitorul”, „Cel ce dezminte”, „Cel ce mijloceşte” (către Dumnezeu), „Cel milostiv”, „Cel îndurător”, „Făcătorul de minuni”, „Puternicul”, „Sfîrşitul”, „Pecetea şi cel care face să tacă toţi prorocii” şi altele, aproape toate cele cuvenite lui Dumnezeu i se atribuie lui (afară de numele de Creator şi veşnic). Căci cred ei că nimic bun, nimic ales, nimic cinstit nu este sau nu poate să fie, care să nu se afle în el, în Muhammed, şi să nu fie desăvîrşit cuprins în el (deşi nu în chip firesc şi nu din naştere, ci prin bunătatea şi harul lui Dumnezeu). Dar cei ce-l cinstesc au obiceiul cînd îi pomenesc numele, să nu-l rostească decît cu acest adaos : Aleihi essalavatu ve esseleam, adică : „Asupra lui fie binecuvîntarea (lui Dumnezeu) şi mîntuirea sau pacea”. Un respect asemănător arată şi cînd pomenesc numele altor proroci. De asemenea, prin antono-masie îl mai numesc Resulullah, adică „Vestitorul”, „Apostolul” sau „Prorocul lui Dumnezeu” şi Ahîrpelgamber, adică „Ultimul proroc”. Tot aşa în limba persană, în loc de Resul obişnuiesc să-l numească în mod curent Peigamber, care nume în limba turcească simplă e Uli iol gkiusteredji, adică : „Arătătorul căii celei largi, mari şi late”, sau „Căpetenie” etc.