Mucenicia,

În limba arabă mucenicie se spune şehadet, iar mucenic şehit. Sub aceste denumiri generale vedem că în religia muhammedană se înţeleg alte şapte feluri şi spe­cii subordonate. Mai întîi, deci, mucenic în treapta ji în cinstea cea mai înaltă este acela care va muri în război împotriva creştinilor, despre care lucru există urmă­toarea hotărîre a Curanului * : „Dacă vei ucide, vei fi gâzi” adică învingător, „Dacă vei fi ucis, vei fi şebit”, adică mucenic, deci fericit în amîndouă cazurile , pentru că după săvîrşirea amîndorura nădăjduiesc să intre pe porţile raiului.

A doua treaptă a muceniciei este a muri pe drum în timpul călătoriei la Mecca. Osteneala unui drum atît de lung şi a celorlalte greutăţi (pe care le-am enumerat în capitolul Despre pelerinajul la Mecca) şi sudorile sînt considerate ca un chinuitor care, ca un prea rău vrăjmaş aducător de moarte, i-a pus piedică în drumul ce şi l-a propus şi i l-a curmat, ca şi cum cineva a fost omorît în război de mîna duşmanului şi, lipsindu-se de numele degazi, s-a făcut mucenic prin vărsarea sîngelui propriu.

A treia treaptă este cînd cineva e ucis nevinovat de sultan, de paşă sau de alte căpetenii şi se cheamă mucenic pentru că a suferit tirania morţii pentru dreptate (care este numele lui Dumnezeu însuşi).

A patra treaptă este cînd cineva va fi omorît pe cale sau pe uliţă de către tîlhari, sau de către altcineva (dar să nu fi fost el însuşi cauza unei certe sau duşmănii).

A cincea treaptă este cînd cineva moare de ciumă sau de epilepsie, pentru că muhammedanii cred că ciuma este iscată de către demonii numiţi la ei djini (despre care s-a vorbit în alt loc) , care din îngăduinţa lui Dumnezeu tăbărăsc asupra neamului omenesc. Deci, cred ei, cîte plăgi purulente vor fi pe trupul celui bolnav, atîtea răni au fost aduse de demoni asupra lui. De aceea le este oprit a se feri în timpul molimei ciumei, căci socotesc că dacă ar face aceasta ar întoarce spatele vrăjmaşilor şi ar dispreţui mucenicia, însă cei mai pricepuţi în lucrurile naturale, cunoscînd că ciuma e din boalele emrazii sari, adică din cele molipsitoare, se feresc cu multă grijă şi în timpul cît bîntuie bolile pleacă în suburbii sau pe la sate.

Cîndva, într-o asemenea îndoială, a fost cerută de la muftiu o fetva (adică o sentinţă judecătorească), despre ce anume se cuvine să facă oamenii în timpul epidemiei de ciumă, să fugă sau să rămînă acasă ? Muftiul, perfid dar şi priceput în lucrurile naturale, a răspuns în doi peri, zicînd : „Cine locuieşte într-un cort vechi şi găurit să se ascundă la vreme de ploaie unde nu cad picături”. La acest răspuns a fost iarăşi întrebat : „Dacă locuim toţi sub cortul unic al aceluiaşi cer, unde se cuvine să fugim ?” Răspuns-a : „Dacă-ţi doreşti scăparea, o vei afla pe la margini” (adică departe de aglomeraţia oamenilor). Ei cred de asemenea şi despre boala epilepsiei că este o tiranie demonică (poate luînd dinSfintele Scripturi ale noastre) şi o asuprire duşmănoasă. De aceea şi cei care au murit în această boală sînt socotiţi drept mucenici.

A şasea treaptă a muceniciei se potriveşte numai femeilor cărora li se va întîmpla să moară de naştere. De aceea băsmuiesc : cînd a blestemat Dumnezeu pe Eva ca să nască în dureri fii, Eva a întrebat pe Dumnezeu : „Dar dacă mi se va întîmpla să mor în acele dureri, cine va fi cauza morţii şi ucigaşul meu ?” (făcînd aluzie la Dumnezeu care ar deveni cauza pieirii ei). Dumnezeu a răspuns : „Vina va fi a şarpelui, iar tu, pentru că vei suferi cu răbdare tirania lui, vei primi darul şi plata muceniciei”.

Iar a şaptea şi ultima treaptă este (dacă ţin bine minte) mucenicia mădularelor trupului, adică de-şi va pierde cineva în război ochiul, mina sau piciorul, îşi va sfărîma gura sau va primi o rană groaznică. De aceea se laudă că pentru aceasta Dumnezeu a îngăduit ca şi însuşi Muhammed să fie rănit la faţă şi să-i fie smuls un dinte de o lovitură grea de buzdugan, „ca nu cumva să se fi mutat de aici fiind lipsit de o astfel de cunună de mucenic” (pentru că cununa tuturor celorlalte virtuţi pentru desăvîrşire o primise prin meritele sale). Deci, întărindu-se de această dorinţă a muceniciei şi avînd credinţă, la război leapădă coiful, zalele şi restul armurii care acoperă şi apără trupul (pe care le folosesc numai ca să-şi arate slava), lăsîndu-şi numai scutul, sabia, lancea, săgeţile, arcul (mai tîrziu s-a introdus la ei şi întrebuinţarea puştilor, ca armă ce serveşte la lovire, dar totodată şi la apărare). Afară de aceasta cei care au curajul să se lupte cu adevărat ca musulmanii şi cu vitejie, trebuie să-şi dezgolească şi picioarele pînă la genunchi şi mîinile pînă la cot. însă acest lucru obişnuiesc să-l facă numai cei mai îndrăzneţi şi mai cu seamă oastea de ieniceri. Ajungă dar aceste spuse despre cele mai de seamă fapte meritorii.