Tăria

Tăria (care în Eticele lui Aristotel ocupă primul loc între celelalte virtuţi) în dialectul Curanului se numeşte şi se înţelege în două feluri : djihad, adică purtarea războiului sfînt, şi gaza, adică puterea, tăria vitejiei prin care cei necredincioşi şi adversarii credinţei muham-medane sînt învinşi, supuşi şi ucişi. Prin amîndouă numele li se porunceşte muhammedanilor atît cu porunca dumnezeiască, cît şi cu cea omenească un lucru foarte cumplit, anume că dacă cineva numai cu gîndul se va întoarce de la aceasta, va fi socotit necredincios şi apostat. De aceea, fiecare campanie şi acţiune războinică ostaşii o numescnetii gaza (intenţia şi vrerea victoriei pentru înmulţirea credinţei) ; pe aceasta ei o au nu numai necurmată totdeauna, pretutindeni şi împotriva oricărui inamic, dar dacă nu se vor îngriji de ea cînd au ocazie bună şi noroc, se socoteşte păcat de moarte, ca atunci cînd un oştean şi-ar părăsi în timpul bătăliei regimentul şi tabăra.

Iată de ce le este interzisă şi neîngăduită o pace trainică şi veşnică cu creştinii, întrucît Curanul porunceşte a-i supune în fel şi chip pe cei necredincioşi, sau a-i converti la muhammedanism, iar dacă nu s-ar putea acestea, a-i ucide fără nici o omenie şi milă. Aceasta este fapta virtuţii numită gaza sau la plural gazavat, şi cel ce o face cu duhul şi cu fapta i se va îngădui intrarea în rai prin porţile cu acelaşi nume ca aceea, şi se va chema gâzi, adică viteaz , învingătorul vrăjmaşilor lui Dumnezeu. De aceea, cînd li se întâmplă muhammedanilor ca pentru nevoi foarte mari să încheie pace cu prinţii creştini, o asemenea pace nu este decît aceea a lupului cu oaia, pe care vrînd s-o sfîşie găseşte un motiv suficient în faptul că ea, biata, a băut apă din acelaşi rîu cu lupul, şi cu toate că băuse cu mult mai jos pe cursul apei, a tulburat tot rîul. Aşadar e de ajuns prinţilor creştini să mărturisească numele lui Hristos, Fiul unul născut al lui Dumnezeu Tatăl şi să respingă cartea şi prorocia lui Muhammed ; pentru această sin­gură vinovăţie, după zisa muftiului (una dintre expune­rile şi interpretările Curanului) se hotărăşte că se cuvine a omorî pe toţi nemuhammedanii, pînă la unul, ca pe nişte vrăjmaşi vădiţi ai lui Dumnezeu. De unde îşi arogă pe lîngă îngăduinţa de a răpi şi a distruge, pe lîngă meritele înmulţite ale superstiţiei, şi titlul de gâzi şi moştenitor al raiului. Iar dacă, după judecata tuturor popoarelor, s-ar păzi de aceasta şi şi-ar lăsa vecinii în hotarele lor ca să-şi ducă o viaţă lină şi netulburata, acest lucru li s-ar socoti drept crimă şi păcat de moarte. Dar cum avem de gînd să vorbim într-un capitol special Despre modul muhammedan de a încheia pacea cu creştinii şi despre născocirea motivelor de a o încălca, am renunţat să adăugăm aici mai multe. Să vedem deci, ultima virtute, aceea a muceniciei.