Dreptatea.

Afară de virtuţile meritorii menţionate mai sus, de acelaşi farz şi sunnet ţin dreptatea, mila, îndurarea, blîndeţea, smerenia, dărnicia şi celelalte virtuţi care la ai noştri se numesc morale, însă greşala este generală în toţi oamenii, păcat firesc luat parcă din pîntecele matern, căci cu cît se înfurie mai tare unul asupra altuia, cu atît îi place să se numească de toţi drept, milostiv şi blînd, şi se socoteşte că aşa şi este. Şi cu toate că fiecare neam s-a obişnuit să-şi atribuie exclusiv virtutea dreptăţii şi laudele aceleia, neamul muhammedan, dar mai cu seamă cel otoman atîta părere de sine şi-a format în ce priveşte ţinerea dreptăţii, milei, îndurării, blîndeţei şi a dărniciei, de parcă aceste virtuţi nu se respectă, nu smt făcute şi nu se pot afla nicăieri decît la ei. De unde primul şi cel mai însemnat titlu al curţii otomane este Babi adalet, „Poarta dreptăţii”, Bahi alempenah, „Poarta scăpării lumii”, deşi pe drept ar trebui să se numească „Poarta deschisă a iadului” şi „Gura nesăţioasă a focului nestins” care nu s-a săturat niciodată să devore smgele şi lucrul străin şi după socoteala mea nici nu se va sătura vreodată.

Să nu fie de mirare acest lucru celor care n-au auzit de legislaţia muhammedană sau n-au înţeles-o bine. Căci, după cum am arătat de mai multe ori, dar mai ales în capitolul Despre prerogativele lui Muhammed, pseudoprorocul acela i-a învăţat că pe creştin şi pe orice nemuhammedan nu numai că nu e păcat a-l jefui, a-l robi şi a-l omorî, ci pentru astfel de fapte vor moşteni şi raiul. De aceea cînd fac acestea, ei socotesc că nu fac rău, ci o faptă bună şi că împlinesc porunca lui Dumnezeu. Dar, după sentinţa lui Aristotel, nimeni nu face răul decît percepîndu-l drept bine şi astfel, cînd tirania cea mai furioasă şi mai cumplită e considerată de ei ca dreptate, milă şi blîndeţe, socotesc că nimeni nu va spune că greşeşte cel ce nu se recunoaşte pe sine păcătuind, ba chiar se va lăuda că păcatul şi crima lui e dreptate şi faptă buna. Acestea, deci, despre dreptatea cea nedreaptă muhammedană considerată pe dinafară ; iar după cele dinlăuntru se ţin mai departe de altă cale pe care o numeschak şi seri şerif , adică. adevărul şi sfînta dreptate. Despre care nu trebuie sa mai vorbim aici, fiindcă vom vorbi în alt loc, cînd vom scrie Despre judecată şi dreptate (pe care ei o distribuie prin ţîrcovnicii lor şi prin magistraţii civili) .