Pace cu creştinii pe termene fixe

De aceeaşi poruncă ţine să aibă pace temporară cu prinţii creştini, dar aceasta dintr-o nevoie care te constrînge, iar nu din prietenie sau pentru alianţă, sau din dragoste. De aceea, deşi după legea civilă şi cea dumnezeiască se obligă să păzească cu sfinţenie şi cu grijă termenul fix al păcii, cînd se iveşte prilejul şi cel mai neînsemnat motiv pot îndată să strice pacea şi să calce tratatele (căci cine vrea să înceapă cearta foarte lesne poate născoci multe şi cele mai juste motive, după cum i se năzăreşte ; şi nu numai muhammedanii, ci şi prinţii creştini sînt foarte inventivi şi iscusiţi în asemenea treburi. O, dacă n-ar mai cunoaşte o astfel de agerime si ar fi cît mai proşti în această privinţă). Deci, după cum am zis, după Curan li se dă libertate să acorde pace creştinilor cînd presează nevoia şi li se porunceşte să păzească tratatele încheiate , dar chiar dacă vor întreprinde un război nedrept (călcînd tratatele de pace), după ce dobîndesc biruinţa, aceasta este socotită drept cea mai înaltă gazavat, adică răsplătire a virtuţii vitejiei, iar nu un păcat al sperjurului şi înşelării. Dar dacă se va întîmpla să fie învinşi, sultanul va fi silit să asculte ocări şi batjocuri de la popor şi de la oştenii săi, iar uneori este şi detronat, şi suferă şi moarte, ceea ce cred că este cunoscut tuturor cît de des s-a întîmplat. Aşa, noi am văzut detronaţi doi sultani, pe Muhammed al treilea şi pe Mustafa al doilea : primul pentru că a pornit războiul nedrept de la Viena împotriva cezarului Leopold, iar al doilea pentru că (după cum strigau ei) a încheiat cu ei o pace nedreaptă şi ruşinoasa. Dacă cititorul curios va dori să cunoască mai bine motivele acestor întîmplări, îl rog să nu se lenevească a citiIstoria noastră despre isprăvile otomane scrisă pînă în timpurile de azi , unde va afla cum sultanul Suleiman, cînd a împresurat pentru prima dată Viena, în anul Hegirei 936, scăpînd de acolo cu fuga, spre marea sa ruşine şi cu pierderea a 40 000 de oameni, i-a ameninţat cu foarte grea anatemă pe succesorii săi dacă ar mai îndrăzni careva sa ridice mîna înarmată asupra Vienei. De aceea poporul striga la Muhammed al treilea că sperjurul şi blestemul sultanului Suleiman a ascuţit sabia necredincioşilor împotriva musulmanilor şi altele care să se vadă acolo . Despre acest capitol ar fi mai multe de văzut în cartea Despre conducerea politică otomană , unde într-un capitol aparte sînt înfăţişate modul de a încheia pacea cu creştinii şi cauzele încălcării ei.