Împăcarea veşnică cu ai săi

De farz ca şi de sunnet ţine şi să fii veşnic în pace cu alţi muhammedani sunni, adică cu cei drept-credincioşi, şi să o păzeşti cu sfinţenie ; pentru că a se război un muhammedan împotriva muhammedanului şi a avea duşmănii şi neînţelegeri între ei spun că nu înseamnă decît luptă împotriva lui Dumnezeu şi nesupunere faţă de proroc (o, dacă şi prinţii creştini ar cugeta la fel!). De aceea, dacă s-ar întîmpla ca muhammedanul să ia armă duşmănoasă împotriva muhammedanului, mai întîi trebuie să-şi întărească războiul printr-ofetvă a muftiului şi printr-o sentinţă, cum zic ei, a judecăţii lui Dumnezeu, să arate alor săi şi să-i convingă că a luat arma nu numai după dreptate, dar şi în mod necesar şi silit. De aceea într-un astfel de caz se dă hotărîre judecătorească să-şi apere numai pe ale sale, iar străinilor să nu le facă nici un rău ; căci a învinge pe muhammedan nu înseamnă a înmulţi credinţa, şi a-l jefui pe muhammedan în orice chip nu poate fi îngăduit. De aceea partea lezată trebuie mai întîi să propună celui ce a lezat-o : Emri seri şerif, adică „Porunca sfintei dreptăţi” şi să ceară de la el ca rezolvarea afacerii să fie făcută după legiuirile Curanului, iar nu prin lupte cu armele. Şi numai după ce acest lucru a fost repetat de trei ori, dacă partea adversă nu va accepta această propunere şi cerere, atunci muftiul declară pe asemenea adversari mai întîi drept ghiauri sau necredincioşi şi pe urmă, dacă e cu putinţă, permite să fie jefuiţi şi ucişi.

Imperiul otoman, cînd a început să-şi aşeze temeliile în Asia, nu a ezitat să-şi întindă hotarele nu numai în ţările creştine, ci şi în unele muhammedane. Asupra creştinilor ei tăbărau totdeauna cu armele duşmănoase, ca nişte tîlhari, neinvocînd nici o vină, decît trîmbiţata sentinţă a Curanului că trebuie sau să accepte muhammedanismul, sau să plătească bir, sau să fie distruşi şi să moară. Dar pe muhammedani (din care erau pe vremea aceea şapte principate neînsemnate) i-a atras de la alţii sub pretext de protecţie şi apărare de asupririle ce li se aduceau. Mai pe urmă aceştia au fost anexaţi ca nişte prizonieri la corpul unic muhammedan şi s-au supus lui (Imperiului otoman), afară de unul dintre prinţii principatului karamanilor, care a luptat totdeauna împotriva Imperiului otoman şi cu mare duşmănie . Lucru despre care citim în istoriile otomane, că de cîte ori cerea pacea, de atîtea ori (legea şi Curanţii ajutîndu-i) o primea de la sultanii turci, căci cînd muhammedanului îi părea rău de obrăznicia sa şi cerea pace, să nu i-o acorzi şi să nu te potriveşti sentinţelor dreptăţii ar fi însemnat, zic ei, să-ţi întipăreşti pe tine stigmatul necredinţei. Astfel, sub forma de protecţie, au anexat ei principatul hanilor din Crimeia. Tot aşa şi-au retras mîna de la împărăţia lemen, adică a Arabici celei bogate, cucerite mai înainte de sultanii Selim şi Suleiman, însă nu alungaţi de puterea armelor, ci pentru restaurarea dreptăţii şi legiuirii . au lăsat-o stăpîni-torului ei legitim, şi şi-au retras căpeteniile şi paşalele lor. Iar aceasta pentru că începuseră războiul cu nedreptate şi, împotriva porunciiCuranului, muhammedanii luaseră avuturile muhammedane, ceea ce nu mai putea însemna înmulţirea credinţei, ci că bîntuia o vădită lăcomie şi o tiranie goală ; de aceea părîndu-le parcă rău de cele făcute, succesorii sultanilor, după sentinţa dreptăţii au dat fiecăruia ce şi al cui a fost. Tot aşa Imperiul african (despre care avem de gînd sa vorbim într-o carte specială) , cînd l-a cedat lor prea slăvitul pirat maritim Hairuddin (care la istoricii creştini se numeşte Barbarosa) , l-au stăpînit, după aceea cu vitejie l-au apărat de alţi muhammedani arabi sau de creştini, îl apără şi-l ţin şi acum. Pe scurt, muhammedanii cu fapta au arătat că e dreaptă zicala ce se întrebuinţează la ei : Otmanlî tavşani arebeile avlar, adică: „Otomanii, sau cei ai lui Otman prind iepurii cu caleaşca” . Astfel, se laudă ceremonios şi mărturisesc că nimic n-au făcut sau nu pot face decît ceea ce este poruncit de sentinţa dreptăţii.