Drumul lor

În trei locuri au obiceiul să se adune aceşti mateofroni, aceşti cinstitori ai deşertăciunii, la Constantinopol, Cairo şi Damasc. Cei care vin din Constantinopol au două drumuri: unul pe mare, prin care vin la Cairo, altul pe uscat, care duce la Damasc, în luna Ramazanului trebuie să se adune toţi la Damasc unde petrec luna de post, iar a treia zi dupăBairam pornesc la drum spre Mecca. Cu cel puţin trei zile înainte de Kiuciuk Bairam (adică de micul Bairam) ei trebuie să ajungă la Mecca, pentru ca în ziua de Bairamul mic să facă pe muntele Araf kurbanul, adică jertfele de miei (despre care lucru vezi mai multe în capitolul Despre sărbătorile lor). Pe drum, vizitează mai întîi Medina pe care o numesc Medenei Muneverre (adică „Medina cea luminată de dumnezeiasca strălucire”) şi Medinetul Nebi (adică „cetatea prorocului), pentru că aceasta a fost patria prorocului, deşi istoricii noştri, greşind, socotesc că e Mecca. Acolo adoră şi sărută mormînrui lui Muhammed. Gropniţa lui e făcută din piatră de marmura, acoperită cu o boltă rotundă, iar pe deasupra bolţii e pus un văl negru zis undulata (de catifea) Şi are două tăbliţe de marmură aşezate una la cap şi alta la picioare. Pe una din ele, cea de la cap, este scris cu litere arabe : „Acesta este mormîntul lui Muhammed”. Şi deşi nimeni dintre oameni nu i-a văzut corpul, ei afirmă tare şi cred fără de îndoială că el este şi acum nestricat şi că a rămas alb ca bumbacul (vata). Iar cu cîtă evlavie este obligat să venereze poporul cel superstiţios acel corp al lui, cititorul va putea lesne înţelege dintr-o poveste scurtă pe care nu mă voi lenevi să o adaug aici.

Un împărat oarecare al Persiei, vrînd să viziteze Mecca, schimbîmdu-şi hainele (căci împăraţilor nu li se cuvine să-şi părăsească împărăţia şi cîrmuirea poporului lor pentru a vizita locurile sfinte, depărtîndu-se aşa de mult de centrul stăpînirii lor), a venit la Medina unde, promiţînd o mare sumă de bani şeicului ce păzea (sau, ca să zicem aşa, celui mai mare) l-a rugat foarte stăruitor să binevoiască să-i arate corpul prorocului. Şeicul, deşi era iubitor de argint, dar fie că n-avea ce să arate, fie că socotea că omul era nevrednic de o vedere atît de fericită, a zis : „îţi pot arăta corpul prorocului şi moaştele lui sfinte, dar cum poţi tu îndrăzni cu aceşti ochi care izvorăsc păcate şi orbiţi de tina fărădelegilor să priveşti la cele luminate de strălucire dumnezeiască ?” împăratul a răspuns: „Să dea Dumnezeu ca în acel moment să mă lipsesc cu totul de aceşti ochi păcătoşi, numai să mă învrednicesc o dată să-i văd corpul”. Dacă a văzut sau nu, istoricul nu povesteşte.

Sultanul Baiazid, cînd a murit tatăl său, Mehemmed al II-lea, fiind chemat de popor să primească tronul de împărat, a refuzat să vină zicînd că şi-a pus în gînd un drum la Mecca şi Medina „şi nădăjduiesc – a zis – să fiu mai fericit dacă voi săruta sfîntul trup al lui Muhammed şi dacă voi şterge cu faţa pulberea pe care au călcat picioarele lui, decît să mă sui pe tronul lumii întregi”. Şi aşa, încredinţînd conducerea fiului său Korkud, a amînat cu nouă luni preluarea imperiului, adică pînă cînd, vizitînd Mecca, s-a întors la Constantinopol.