Greutatea drumului

Dacă ar spune cineva că oamenii aceia întîmpină pentru această evlavie greutăţi de neînvins socotesc că n-ar greşi, căci afară de şoseaua largă de pe uscat care se întinde din ţările europene, asiatice şi africane pînă la Damasc, de la Damasc pînă la Medina şi de la Medina pînă la Mecca, pe tot drumul sînt locuri pustii, nisipoase şi căi fără de apă. Hanuri, rîuri sau izvoare nu sînt. De aceea, plutind ca pe mare, aşa şi aceştia au nevoie de ace care să le arate polul şi de stele spre a se orienta în mers. în cîteva locuri, cu ajutorul sultanilor turci au fost făcute cisterne şi hanuri mari unde, dacă se vor întîmpla ploi îmbelşugate, se adună ceva apă. Dar de va fi secetă, toate rămîn goale şi uscat ; uneori, cînd suflă vînturi de furtună, toate sînt năpădite cu nisip, deşi acolo sînt oameni ca să dea ajutor în cazul unui astfel de rău. Căci spun că valurile de nisip se mişcă precum valurile mării şi sînt mutate din loc în loc în aşa fel, încît uneori suie pînă la vîrful celor mai înalţi smochini şi cu undele lor de nisip îi acoperă. De aceea fiecare om îşi pregăteşte un vas cu apă făcut din piele pe care, umplîndu-l cu apă, îl leagă sub burta cămilei, din care atît el, cît şi dobitocul lui, au nevoie să-şi potolească setea în acea mare atît de dogoritoare şi clocotindă de fierbinţeală. Şi pentru aceste nevoi vine în ajutor sultanul, care porunceşte ca mai mult de 2 000 de cărători de apă cu căpeteniile lor, numitesakkabaşi , să-i urmeze pe călători. Aceia poartă apa pe cămile în vase mari şi spre seară, acolo unde au de gînd să petreacă noaptea, împart tuturor cîte puţină apă. La acest necaz se mai adaugă şi tîlhăriile din partea popoarelor arabe, care, dacă nu primesc în fiecare an de la sultan prin emirhadj (căpetenia celor ce călătoresc, care sau este numit din curtea sultanului, sau e pus la o astfel de slujbă paşa din Damasc, lucru ce se face adesea) cei 40 000 de galbeni pe care obişnuiesc să-i pretindă sub numele de milostenie (numităsurre) , golesc cisternele sau aruncă în ele cîini morţi şi alte mortăciuni de jivini necurate, iar uneori se năpustesc cu război deschis şi cu arme asupra lor, jefuiesc şi omoară. Dar chiar dacă aceştia ar fi paşnici, nu se poate ca unii din oamenii cei mai săraci şi care nu au ocrotire din partea căpeteniei pelerinilor printr-un număr însemnat de bani, sau prin ocrotirea vreunui domnitor, să nu moară de sete şi de arşiţa prea mare, sau să nu piară rău apăsaţi de alte neputinţe de tot felul (deşi moartea acestora e socotită la ei egală cu mucenicia). După atîtea ostenele şi necazuri, ajung la izvorul bogat curgător care e la trei zile depărtare de Mecca, pe care îl numesc Zemzem, sau mai complet Abi Zemzem, adică „Apa Zemzem” .