CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA Despre poruncile „halal”, adică cele îngăduite
- Deoarece am tîlcuit mai sus unele porunci ale religiei muhammedane dintre cele mai însemnate, ni se pare necesar să spunem ceva pe scurt şi despre acelea care dupăCuran se numesc şi se poruncesc drept halal (îngăduite), printre care primul loc îl ocupă ferocitatea, tirania şi tot felul de barbarii împotriva oricui nu este muhammedan, dar mai cu seamă împotriva ereticilor numiţi rafazî şi kîzîlbaş (vezi despre ei în capitolul Despre ereziile lor); căci le este îngăduit să-i jefuiască, să-i răpească, să-i robească şi să-i omoare. Această tiranie liberă muhammedană se bizuie pe acelaşi teniei pe care Muhammed însuşi şi-a întărit edificiul legii, sau stăpînirii sale, şi anume ca în locul minunilor să scoată sabia împotriva limbilor, aşa încît aceia sau să-l mărturisească drept proroc, sau să-şi răscumpere sîngele printr-o anumită impunere de bir sau, refuzînd acestea, să moară de moarte rea. Şi dăruind muhammedanilor săi averile, fiii, fiicele şi nevestele acelora, după judecata lui Dumnezeu, ca pe nişte lucruri ale lor, ca să le întrebuinţeze bine sau rău după voia lor, le-alăsat halal, adică îngăduite. Mai cu seamă lucrul vreunuighiaur (după cum îi numesc ei pe toţi creştinii), luat prin răpire sau jefuire, li se pare lor că este mai îngăduit decît dacă ar fi cumpărat acel lucru sau l-ar fi agonisit prin lucrarea mîinilor şi ostenele.
- Le este lor îngăduit să facă pace şi cu creştinii pe un timp (dar numai la nevoie) şi s-o respecte cu sfinţenie pînă se va ivi prilejul ; să-i pedepsească cu moartea pe criminalii care nu se ţin de învoieli şi altele. Despre acest lucru vezi mai pe larg în capitolulDespre modul de a încheia şi a călca pacea .
- Le este îngăduit lor să aibă cinci femei cu nikkeah (ce este acest nikkeah vei vedea în capitolul Despre rînduielile lor) , sau cum s-ar zice cu binecuvîntarea bisericească, iar ţiitoare cumpărate cu preţ (dar nu libere) cîte va putea îmbrăca, hrăni şi cu cîte va putea face fapta trupească. însă această îngăduinţă muhammedană se vede că este foarte dobitocească.
Printr-o povestire mai lungă ne vom strădui să satisfacem dorinţa cititorului nostru. Mai întîi se cuvine sa ţ tini că la muhammedani nevestele ţi ţiitoarele nu sînt în altă stare decît hainele, de exemplu cămăşile, căciulile stăpînului, încălţămintea şi altele care, daca se învechesc puţin sau vor părea că nu prea sînt potrivite pe picior sau pe corp, s-au obişnuit să le dăruiască robilor sau altora, sau să le vîndă. Atît de liber se poate purta muhammedanul cu nevestele ţi cu ţii-toarele saie, încît nrci una nu poate fi mai presus în cinste, chiar dacă va naşte copii. Cînd va vrea să scape de ea, dacă va fi din femeile luate cu nikkeah, plătind preţul nikkeahului se poate elibera de ea cu un singur cuvînt : Benden boş ol (adică „Fii libera de mine”) si o liberează, iar dacă va fi dintre ţihoare, i-o da de nevastă uneia dintre slugi (dacă vrea să-i arate mila) cu nikkeah. De aceea nu rareori se îmîmplă ca fiii slugilor ţi ai stăpînului să fie fraţi şi să ia parte egală din zestrea mamei. Pe scurt, pentru divorţul bărbatului de femeie e suficient motivul că n-o mai vrea (despre aceasta vezi mai pe larg în capitolul Despre divorţ). Dar revenim acum la expunere.
Cei care au mai multe femei şi ţiitoare ţin cu grija regula de a intra după rang şi ordine la ele. Căci de va ofensa pe vreuna din ele şi din dispreţ sau din greşală nu va intra la ea în ziua sau noaptea rînduită, ci la alta, va fi obligat să dea răspuns pentru călcarea legii în faţa judecaţii lui Dumnezeu în prezenţa prorocului lor. Ea îl va acuza ca pe un vinovat şi călcător de lege si se va plînge că a părăsit-o, ca să sufere nevinovată fiind ferocitatea poftei şi tirania dorinţei fireşti. Căci dacă se scîrbea de ea, era liber s-o slobozeasca si să dea sfîntul divorţ. De aceea bărbatul unor neveste atît de numeroase, care şi-a făgăduit de bunăvoie lemnul uscat al trupului atîtor cuptoare babilonice, ca să nu cadă sub nunta lui Dumnezeu şi a prorocului, alege pe una, cea mai mare dintre ele si cea mai credincioasă şi mai ales temătoare de Dumnezeu, şi-i încredinţează catastiful scris cu numele si zilele rînduite, poruncindu-i cu aceste cuvinte: „Iată condica în care sînt însemnate toate nevestele şi ţiitoarele mele, surorile tale, zilele şi nopţile (sau orele) cu vreme, cînd i se cuvine fiecăreia să vină în patul meu. Vezi, dar, sa păzeşti exact rînduiala şi să nu te gîndeşti să-i aduci vreuneia jignire. Teme-te de Dumnezeu, cinsteşte pe proroc. Astfel, eu voi rămîne nevinovat în faţa dreptei judecăţi a lui Dumnezeu. Iar tu, dacă urînd sau iubind pe una, îi vei face rău alteia şi vei îngădui să sufere de tirania poftei şi să se chinuiască, vei căpăta osînda veşnică”. Ea, primind acest catalog şi această poruncă – în fiecare zi sau cînd bărbatul aprins de focul Ve-nerei va cere împreunare – o cheamă pe nume pe cea rînduită şi, însoţind-o pînă la bărbat, îi dă drumul în dormitor. De va face ceva bărbatul cu aceea sau nu va face, pe ea n-o priveşte. Dar curăţindu-se cu cuvintele :Alahile djaninguz biliur („Cu Dumnezeu, sufletul vostru ştie”), pregăteşte pe alta pentru alta împreunare după cele rînduite, chiar dacă vreuna se plînge că n-a avut nici o satisfacţie.
Dar poligamii sînt supuşi şi obligaţi să le poată pe toate îmbrăca şi hrăni după demnitatea lor, ca nu cumva să aibă nevoie să iasă din casă în piaţă pentru a-şi căuta de mîncare şi îmbrăcăminte, sau să bată la uşi străine. Iar obligaţia pentru îmbrăcămintea şi hrana lor este următoarea: două cămăşi, doi şalvari (ca să-i poată schimba şi spăla), tarpos (adică vălul pentru cap) , iaşmak (văluri pentru faţă) , kaftan (haina cu care se îmbracă în casă) , faradje (haina de deasupra pe care o poartă cînd ies din casă) , mest-papuş (încălţăminte) . Toate acestea nu se caută să fie de preţ mai mare sau mai mic. În ce priveşte hrana, ele sînt obligate sa se mulţumească cu trei aspri pe zi: de un aspru să-şi cumpere pîine, de celălalt brînză şi de al treilea luminare. Dacă vreun bărbat va putea să dea acestea femeilor sale în fiecare zi după rînduielile legii, potrivindu-şi socotelile cu averile lui, de va vrea şi pînă la o mie, le va lua fără împiedicare (prin nik-keah însă poate avea numai cinci în total, după cum am spus) .
4. Iarăşi le este îngăduit ca pe femeia părăsită s-o ia iarăşi, însă numai după douăzeci şi una de zile, iar dacă o va părăsi după modul celor treidalak (săptămîni) nu poate s-o ia iarăşi decît după ce mai întîi va fi măritată după un alt bărbat. Despre care lucru vezi mai clar în capitolul Despre divorţ .
- Este îngăduit fratelui mai mic să ia de nevastă e femeia fratelui mai mare, dar fratelui mai mare nicidecum s-o ia pe a celui mic.
- Este îngăduit a cere de la Dumnezeu ceva ce se poate înţelege cu mintea ca bun, afară de stăpînire şi prorocire, care lucru nu este îngăduit nici să-l gîndeşti şi înseamnă fărădelege. Pentru celelalte există la ei un mod extraordinar de a cere: „O, Dumnezeule, da-mi o sută de mii de galbeni, o căruţă de aur cu roţile de argint şi în acea căruţă o fată de doisprezece ani, împodobită cu toate bogăţiile Indiei.
- In caz de nevoie (precum nişte oştiri de strajă într-o cetate asediată) este îngăduit a se mînca toate cele necurate precum cîini, pisici, porci şi altele, în locul celor curate, însă vinul pretutindeni este oprit cu stricteţe, afară de cazul cînd va fi întrebuinţat ca doctorie.
- A mînca pîinea şi mîncarea oricărei religii străine şi a bea apă din vasele lor, afară doar dacă va fi vreo bănuială premergătoare despre acele mîncări şi băutură, în care caz trebuie să se abţină. Căci zic ei: Nimet Allahundur, „Mîncarea sau hrana e a lui Dumnezeu” iar nu a oamenilor.
9. La masa cuiva (este îngăduit) a veni şi nechemat, ca la masa lui Dumnezeu, iar nu ca la cea a stăpînului, a cărui masă este pentru milostivire. De aceea atît muhammedanilor, dar mai cu seamă turcilor, cît şi unor popoare arabe, nimeni nu se va lepăda a le da o cunună de laudă după vrednicie pentru acest mod de a primi pe străin, precum am arătat în capitolul Despre ospitalitate .
10. Din mîncările permise şi legume să manînce fiecare cît, de cîte ori şi în ce fel poate, sau care-i va părea mai dulce şi mai plăcută. Căci zic ei că de la ceea ce Dumnezeu, după înalta sa milă, i-a dăruit omului, deşi el este nevrednic, nu trebuie omul să-şi oprească sufletul său, pentru că Djean beslemek, adică „a hrăni sufletul” socotesc ei că este una din poruncile meritorii. Dimpotrivă, dacă va avea de toate din destul, dar nu va mînca îndeajuns (însă nu aşa încît să arate că bunurile sale le iroseşte în zadar), despre unul ca acesta afirmă că îşi face ofensă sufletului şi-i răsplăteşte lui Dumnezeu cu nemulţumire.
- Pisica se hrăneşte în casă, căci afară de aceasta vietate (dintre acelea care sînt socotite necurate) pe nici una nu este îngăduit s-o hrănească la casele lor. Şi acest lucru numai pentru că Muhammed hrănea un motan şi-l iubea în mod special. Despre care lucru s-a vorbit în capitolul Despre rai . Păsări, de asemenea, din cele care cîntă, numai iarna le pot ţine în colivie, iar primăvara sînt obligaţi de lege să le elibereze. Iar aceasta pentru ca să nu fie lipsite de scoaterea de pui şi să nu rămînă în temniţe timp mai îndelungat. De aceea cei ce se desfată din cale afară cu hrănirea păsărilor nu sînt socotiţi mai buni decît cei ce ghicesc în bobi, joacă table şi cărţi. De unde ofetvă legiferează: Kuşbazî kumarbazî olduren olur kazî, „Pe cel ce prinde păsări şi pe cel ce dă în bobi, de-l va omorî cineva va fi kazî (viteaz)” . Mărturia unuia ca acesta nu e ţinută în seamă deloc de către judecător şi e socotit de toţi că nu merită nici o încredere.
- Postul Ramazan să se dezlege în caz de boală şi în călătorie, dar călătoria să fie mai lungă de trei zile. Dezlegarea aceasta se numeşte kaza, adică nevoie sau constrîngere, despre care lucrufetva porunceşte : Kazaia riza, adică „La nevoie se cuvine să te pleci, sau să te supui” ; dar acela este obligat ca altădată să postească atîtea zile cîte a dezlegat. Iar dacă vrea sa fie desăvîrşit întru aceasta, să plătească datoria îndoit sau întreit.
Afară de acestea şi altele multe, aproape nenumărate se pot aduna, care se înţeleg sub acelaşi cuvînt. Căci cîte sînt oprite, tot atîtea sînt şi îngăduite. Şi invers : cîte sînt îngăduite, atîtea sînt şi oprite, ca cele ce-şi găsesc lucruri corespunzătoare în toate religiile şi legile. Iar acum se cuvine să vedem ceva şi despre cele oprite.
