CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA Despre „haram”, adică despre cele oprite
Sub acest nume de haram ei înţeleg a fi tot ce prin poruncă dumnezeiască şi prorocească este oprit, interzis, să nu fie făcut. Sub acest nume se cuprind toate păcatele cele de moarte şi cele pedepsibile (astfel obişnuiesc ei să numească pe acelea pe care noi le numim iertabile). Decalogul, afară de Sabat, ei îl primesc cu desăvîrşire, iar pe cele contrarii acestuia le mărturisesc că sînt oprite.
- Mai întîi este oprit a-i atribui lui Dumnezeu paternitate, filialitate, să aibă mamă, să nască, să se nască, nume la plural şi altele; deşi în Curan în multe locuri Dumnezeu se introduce la plural, precum: „Noi m poruncit, „Nouă ne place” şi altele, prin aceasta (după părerea lor) se arată măreţia, iar nu pluralitatea.
- Este interzis a picta în case şi în locaşurile de rugăciune nu numai pentru cinstire, ci şi pentru înfrumuseţare, icoane şi chipuri de oameni, de animale, de păsări, de peşti şi altele. Căci, zic ei, în casa în care sînt zugrăvite chipuri, sînt hrăniţi cîini sau femeile umblă despletite, îngerii nu pot intra. De aceea pe noi, pe creştini, ei ne calomniază că sîntem putperest adică idolatri , pentru că în biserici şi în case ne închinăm icoanelor zugrăvite cu vopsele şi celor sculptate. Pe cel ce se închină şi pe cei ce le iubesc sau numai se distrează cu ele îi ameninţă cu iadul cel veşnic. Iar celor ce pictează icoane se spune că în iad li se vor aplica asemenea munci : vor fi aduse de diavoli chipurile tuturor celor pe care ei le-au făcut cu arta picturii cu vopsele, sau a sculpturii şi, după chinuri şi suferinţe necontenite, li se va zice lor: „Fiindcă aţi făcut acestor icoane trup şi chipuri, daţi-le acum şi suflet. Aţi vrut ca nişte maimuţe să imitaţi numele şi atotputernicia lui Dumnezeu care le-a zidit şi să vă lăudaţi cu mîndrie zicînd: „Eu am făcut omul acesta, femeia, fata, calul, boul, pasărea, peştele” şi altele ; deci, introduceţi-le şi suflet prin care să trăiască şi să se mişte”. De aceea, la împodobirea caselor şi la brodarea hainelor, numai flori pot să picteze sau să coase cu acul. Totuşi, în biserica Sfintei Sofia (cred eu că nu fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu) icoanele pictate cu vopsele ale Domnului Mîntuitor şi ale apostolilor săi, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale prorocilor, ale Sfîntului Ioan înainte-mergătorul, ale heruvimilor şi ale serafimilor le-au lăsat neatinse .
Iarăşi, nu le este oprit să picteze cu vopsele naturale palmele mîinilor lui Muhammed şi tălpile picioarelor, pe care au obiceiul să le atîrne pe tăbliţe frumos împodobite cu aur şi argint pe linia kîble (care caută spre Mecca, am spus în alt loc) , pe pereţii djeamiilor şi caselor, şi atît dimineaţa cînd se scoală cît şi după ce-şi fac rugăciunile de dimineaţa, le cinstesc şi le sărută cu evlavie de parcă ar avea să şteargă cu faţa praful ce a căzut pe tăbliţe. Se mai pictează pe aceeaşi tăbliţă cu vopsele naturale trandafirul care dintru început a răsărit din sudoarea lui Muhammed. Iar în mijlocul tăbliţei, cu trăsături frumoase şi bine executate, e descris întreg chipul lui Muhammed, adică toate părţile trupului lui, cum se spune că au fost, precum am arătat într-un capitol special Despre persoana lui Muhammed . In cele patru colţuri ale tăbliţei se scriu cele patru nume ale celor patru succesori ai lui : Ebubekir, Otman, Omer, Ali, adăugind cîteva versete spre lauda şi proslăvirea lor. Despre ei, de asemenea, am spus . Dintre sultanii turci numai sultanul Murad al treilea se vede că a nesocotit porunca aceasta, poruncind să se deseneze pentru înfrumuseţare în palatele şi odăile făcute de el chipuri de tot felul, însă numai războaie, înfrîngerile perşilor, victoriile sale şi vînătorile, adicăcum oştenii lui viteji săgetează lei, tigri, leoparzi, urşi, lupi şi alte jivine răpitoare şi le omoară cu suliţa, ghioaga şi sabia.
Iar persanii spun că nu este oprit a picta icoane, însă este nelegiuit a le cinsti. De aceea ei sînt socotiţi de turci şi de arabi ca nişte purtători ai păcatului unei erezii urîte. Ei pictează de la Adam pînă la Muhammed nu numai chipurile tuturor prorocilor, ci chiar pe Muhammed, afară de cap, căci în locul capului, ca nu cumva să-i fie văzută faţa, pictează o bucată de pînză albă, care parcă acopere capul şi faţa lui. Căci ei zic că trupul lui Muhammed deşi cu asemănarea diferitelor părţi ale trupului nu se deosebea de trupurile celorlalţi oameni, însă frumuseţea feţei lui, datorită luminii dumnezeieşti care o lumina, era inefabilă, de neasemuit, aşadar nu poate fi pictată.
- Pe riaia, adică supus, de orice religie ar fi, în afară de birul cu care este impus, este oprit să-l obijduieşti, să-l necinsteşti, să-l omori, sau să-l întărîţi şi să-l strîmtorezi într-alt fel. În fetvă se spune : „Sufletul lor e ca sufletul nostru, trupul lor e ca trupul nostru, bunurile lor ca bunurile noastre, deci trebuie păziţi şi apăraţi”. Pentru un creştin care se află în supuşenia lor, de va fi omorît de o mie şi unul de muhammedani, legea Curanului porunceşte să fie pedepsiţi cu moartea toţi ucigaşii dacă ceilalţi nu vor arăta care dintre ei l-a rănit primul. Eu însumi am văzut nouă ieniceri care au fost înecaţi în urma hotărîrii judecătoreşti pentru un singur grec şi încă ţăran. Ei n-au putut tăgădui omorul, dar nădăjduind că pentru un singurghiaur nu vor fi executaţi nouă musulmani (poate că nu cunoşteau această rigoare a legii), au spus în faţa judecătorului că toţi laolaltă l-au omorît şi nu pot şti cine l-a rănit mai înainte şi cine pe urmă. Şi, aşa, după cum am spus, toţi nouă au fost osîndiţi la moarte pentru un singur supus. Aşa zice fetva : „Ochi pentru ochi, mînă pentru mînă şi dinte pentru dinte” şi altele.
- Este oprit de a avea de neveste două surori deodată, deşi nu este oprit ca doi fraţi să ia două surori.Iarăşi este oprit ca femeia fratelui mai mic să se mărite după fratele cel mai mare ; totuşi nu-i este oprit fratelui mai mare să vadă pe femeia celui mai mic, dar celui mai mic îi este interzis să vadă pe femeia celui mai mare.
- Este oprit a lua de nevastă pe soră, fiică, nepoată (adică fiica fratelui sau a surorii) şi mătuşă, de asemenea şi două surori deodată, după cum am spus ceva mai sus. însă murind cea dintîi, de va fi mai mare cuvîrsta, poate s-o ia pe sora cea mai mică după ea, iar de va fi cea mai mică mai întîi, nu se cuvine a o lua pe urmă pe cea mai mare.
- Pe cea liberă nu se cuvine s-o ia ţiitoare, nici pe roabă, dacă va fi fost eliberată chiar de el sau de altcineva. Iarăşi sutkarindaş, fratele şi sora de lapte, adică cei care în pruncie au supt laptele de la pieptul aceleiaşi doi ce, nu se pot căsători. La fel un bărbat nu-şi poate lua de nevastă pe fiica doicii sale.
- De oricare femeie străină, soţie, fiică, roabă sau prizonieră nu este îngăduit nici să te atingi, nici să o priveşti. Iar de va fi fetiţă mai mică de şapte ani, adică înainte de vîrsta potrivită pentru împreunare, atunci nu se opreşte şi ele pot umbla în şcolile mixte. Iarăşi, zic ei că este cel mai greu păcat ca bărbatul să privească trup gol de bărbat sau băiat, afară de picioarepînă la genunchi şi trupul de la cap pînă la brîu, deşi dobitocia pentapolitanilor o îmbrăţişează mai mult decît Iupiter pe Ganimede .
- Vin nu se îngăduie a gusta nici o picătură, iar excesul de celelalte băuturi beţive este oprit numai dacă eşti beat, afară de cazul cînd vor fi întrebuinţate ca leac. De ce este vinul oprit aşa de strict la muhammedani, afară de cauza pe care am arătat-o în capitolulDespre suirea lui Muhammed la cer, unde pentru prima dată i s-au spus lui de Dumnezeu că-i este oprit lui şi urmaşilor săi, se mai invocă alte două raţiuni, una chiar din Curan, iar pe alta din cartea Muhammedie. Cea care se aduce din Curan e aşa : Se zice că Dumnezeu a trimis doi îngeri (dintre care unul se numeaArut, iar altul Măruţ) ca să judece pămîntul întru dreptate şi să-l stăpînească . Venind la aceştia o femeie frumoasă la faţă ca să ceară dreptate, i-a chemat după aceea la ea la masă (ospăţ) şi le-a dat vin (pe care Dumnezeu însuşi le poruncise să nu-l bea), îngerii, bînd vin şi ajungînd beţi şi fără de minte din cauza lui, au ispitit-o spre amestecarea trupească şi ea a îngăduit, însă cu condiţia ca unul s-o facă să sesuie la cer, iar altul să se coboare. Şi astfel purtînd-o îngerii, femeia aceea s-a suit la cer. Dumnezeu, văzînd-o şi cunoscînd dreptatea pe care o avea, a prefăcut-o într-o stea numită, se zice, Luceafăr (purtător de lumină), ca şi printre stele să fie la fel de frumoasă cum era pe pămînt printre celelalte femei. Iar îngerilor acelora le-a dat pedeapsa să stea spînzuraţi cu capul în jos într-o fîntînă babilonică foarte adîncă pînă la sfîrşitul lumii.
Altă cauză este aceea care spun că s-a întîmplat mai înainte de a se sui Muhammed la cer. Muhammed, vă-zînd odată doi oameni sărutîndu-se unul pe altul şi dîndu-şi bineţe, a întrebat pe cei ce treceau alături care sa fie cauza unei veselii şi dragoste atît de mare între cei doi oameni, iar ei i-au răspuns că acei oameni au băut vin şi, veselindu-se, se îmbrăţişează astfel unul pe altul. Auzind acest lucru, Muhammed a lăudat foarte mult vinul zicînd : „Ce lucru mîngîios şi necesar convieţuirii omeneşti şi de folos este vinul”. După un ceas, întorcîndu-se iarăşi acolo, a văzut pe unul din ei mort şi pe mulţi oameni făcînd tulburare şi legîndu-l pe celălalt şi ducîndu-l la judecător. Întrebînd iarăşi cauza omorîrii aceluia şi a tulburării oamenilor, i-au răspuns că cei doi pe care cu puţin mai înainte i-a văzut îm-brâţişîndu-se frăţeşte şi i-a lăudat, după multă băutură înnebunind, au început a se certa şi unul a omorît pe celălalt. Atunci Muhammed, transformînd laudele cele dintîi ale vinului în huliri, a zis : „O, de-ar opri Dumnezeu oamenilor întrebuinţarea acestei băuturi”. Şi a fost auzită de Dumnezeu această rugăciune a lui. De aceea, cînd s-a suit la cer, vinul i-a fost interzis lui şi urmaşilor lui.
Totuşi socotesc că tuturor este cunoscut că neamul turcesc e cel mai beţiv dintre toate popoarele. Foarte puţini se vor găsi, dar mai cu seamă dintre oamenii de rînd, care să nu-şi umple gîtlejul deschis zilnic atît cu vin de struguri, cît şi cu cel arzător. Spre a înlătura acest păcat, cei mai iscusiţi în lege au născocit o mie de chiţibişuri şi subterfugii. Mai întîi zic : „Fiindcă bînd vin se face un păcat aşa de înfricoşat, nu se cuvine a zice că este bun vinul, sau beţia, sau a preaînălţa veselia venită de pe urma lui cu laude”. Dar aproape toţi poeţii sînt împotriva acestei sentinţe şi îşi pun toată iscusinţa şi toată frumuseţea artei nu în altceva decît în lauda vinului, neruşinîndu-se a pune vinul mai presus decît băutura raiului (zisăkevser) , prin adăugirea numelui Nur (care în Curan înseamnă strălucire dumnezeiască), a-l numi abihaiat (apă vie), a-i atribui titlul şi lucrarea aceluia şi altele asemenea. Există un preaslăvit verset al sultanului Murad care fiind într-adevăr căpetenia beţivilor, bătîndu-şi joc de cei ce mîncau suc de mac şi fumau tutun (dintre aceştia i-a mers vestea ca a omorît pînă la 14 000 în tot imperiul său) , zice acestea : Ehlikeif olmak istersen bade nuş ol, bok ieme, „Dacă vrei să fii cinstitor al veseliei, bea vin, dar murdărie nu mînca” (murdărie înţelegînd că este sucul de mac şi alte bomboane stupefiante) Iarăşi unii, vrînd să prefacă în oţet vinul din stomacul lor (căci oţetul de vin le este îngăduit), după ce beau paharul îndată ling sare, iar dacă picură pe caftan, îndată presară locul cu sare, prin care lucru minţindu-se, maschează vinul care se preface în stomacul lor şi mai ales în vinele lor în oţet, şi din oprit devine îngăduit.
Să guste vinars sau alte spirturi îmbătătoare (parfumuri) nu-i nimic, dar dacă vor bea pînă la beţie, socotesc că vor lua pedeapsă de la Dumnezeu, nu pentru întrebuinţarea acelei băuturi, ci pentru beţie, iar daca se va întîmpla să fie prinşi şi de judecător, vor fi pedepsiţi. Căci orice lucru oprit dacă va trece prin foc (ca spirtul de vin) şi se va filtra prin alambic, socotesc că se curăţă de orice spurcăciune şi necurăţie şi din necurat devine curat.
9. Este oprit a mînca mortăciune, nejunghiat şi sînge ; nu se îngăduie femeilor să înjunghie nimic şi se interzice a mînca cele junghiate de femei.
10. Carnea de porc este interzisă, afirmă ei, la fel ca vinul. Cîinele, pisica, şoarecele, broasca, cioara sau graurul şi corbul precum şi alte carnivore şi omnivore sînt socotite necurate şi de aceea nu este îngăduit a le mînca. Iar tătarii, pentru că mănîncă atît carne de cal cît şi de cămilă, se numesc de către turci mîncători de cadavre. E o ofensă adusă turcilor din partea unor scriitori creştini care au transmis că mănîncă şi ei carne de cămilă. Acest lucru se petrece numai la arabi, însă de nevoie se hrănesc şi cu lapte de cămilă, la fel ca şi cu cel al vietăţilor şi dobitoacelor neoprite. Căci astfel de vietăţi la toţi muhammedanii se numără printre cele scîrnave; despre ele vezi în capitolul următor. Iarăşi, nu este îngăduit să ucizi oricevietate patrupeda şi zburătoare care nu e de folos nici spre mîncare, nici spre altă treabă, nici aduce vreo daună oamenilor, precum e păianjenul, furnica, broasca, musca de casă şi albina cea aducătoare de miere şi alte mici vietăţi şi insecte care provin din buruieni şi din pămînt. Mai cu seamă despre păianjen circulă istoria că Amavia halife, aflîndu-se cu flota sa într-un golf oarecare şi vrînd dimineaţa să întindă pînzele şi să se ia după inamic, cînd a văzut un păianjen care-şi întinsese pînzele sale de la catargul unei corăbii pînă la alta, a petrecut cu răbdare în golf seara, nevrînd a-i rupe pînzele, fiindcă avea un vînat gata înaintea ochilor săi. Iar a doua zi a văzut flota numeroasă şi puternică a inamicului ce se arătase, împotriva căreia, dacă ar fi ieşit din golf, n-ar fi scăpat de primejdie. De unde a judecat că după rînduiala lui Dumnezeu păianjenul i-a pus piedică corăbiilor lui şi ca nişte ancore noi l-a reţinut în golf. în cartea Curan este un capitol special Despre păianjen, unde se citesc multe despre el.
11. A lua camătă sau venit de la banii săi e, mai mult sau mai puţin, o faptă nelegiuită şi eu socotesc că pe bună dreptate. Cămătarilor şi schimbătorilor de bani la judecată nu li se acordă nici o audienţă, mărturiei lor nu li se dă nici o crezare şi hotărăsc că ei nu merită nici un respect prietenos. Spre păcatul de neşters al hulirii şi nesocotirii e de ajuns să-l numeşti pe cineva cămătar şi sa arăţi că într-adevăr aşa este, căci ei zic că între fur şi cămătar e deosebire numai de nume, dar nu şi de faptă. Totuşi au născocit unele şiretlicuri ; la adăpostul lor poţi şi cămătari şi scăpa de nume de batjocură. Mai întîi, dacă cineva vrea să dea altuia bani cu camătă mare, adică să-i dea o sută şi să-i ia două, o sută-i numără cu martori, iar pentru camătă celeilalte sute de galbeni adaugă un lucru oarecare de un preţ foarte mic şi-I întreabă pe cel ce se împrumută, dacă vrea să cumpere de bunăvoie acel lucru pentru o sută de galbeni. Iar cînd acela s-a învoit, deja crima se transformă în virtute şi răutatea în binefacere, pentru că dupăfetvă există [regula] Kavl şerii (învoiala sau contractul e drept şi din dreptate este). De aceea în zapisuri camătă nu se pomeneşte niciodată, ci numai banii împrumutaţi şi marfa pe care a cumpărat-o cu atît şi atît. Iarăşi, nu este oprit a lua camătă la banii bisericeşti, pentru că acei bani nu se adună pentru folosul particular, ci pentru cel public şi pentru lucruri dumnezeieşti, adică trebuie să se cheltuiască pentru milostiviri, îndestularea săracilor, ospătarea străinilor, doftorirea bolnavilor, învăţătura celor ce umblă la şcoală, repararea templelor şi a celor ce sînt pe lîngă ele şi altele asemănătoare cu acestea. Chiar şi banii orfanilor pot fi daţi cu o anumită camătă celor ce fac negoţ, pînă ce orfanul va ajunge la vîrsta priceperii, pentru ca sa aibă de unde se hrăni, îmbrăca, iar cantitatea banilor să nu se micşoreze. Dar aceasta numai pînă cînd, după hotărîrea judecătorească, a ajuns la vîrsta desăvîrşită (cînd trebuie să arate cu martori buni şi siguri că a putut lua fecioria unei fete sclave şi şi-a făcut pe deplin treaba de bărbat) ; atunci, acei bani părinteşti i se dau lui şi i se porunceşte să înceteze cu cămătăria.
- Orice vînătoare, dar nu şi pescuitul, le este interzisă, deşi sub pretext de plimbare şi pentru a se odihni de multe treburi sultanilor şi celorlalţi demnitari pe care apasă treburile publice le poate fi îngăduită o dată pe săptămînă, căci după altăfetvă lor li se porunceşte să nu ofenseze natura şi puterile fireşti (afară de osteneala erotică), căci sănătatea sultanilor şi a miniştrilor e socotită drept sănătatea poporului.
- Este oprit a umbla fără de treabă, a trîndăvi, a dormi mai mult decît se cuvine, dar mai cu seamă în timpul rugăciunii.
- Este interzis a grăi fleacuri, a spune poveşti care n-aduc nici un folos celor ce le ascultă, sau a vorbi în chip desfrînat alte lucruri necuviincoase şi neroade, şi cu atît mai mult a le face.
- Este interzis a face cheltuială mai mare decît cere nevoia şi decît poate suporta averea omului. Iarăşi, legea muhammedană interzice să porţi haină de mătase, ţesături din fir de aur şi argint, inel şi brîu de aur (o, dacă le-ar interzice şi cea creştină!). Uneori întrebuinţează acestea şi bărbaţii, însă numai în public, de dragul pompei şi pentru împodobirea curţii sultanului, şi anume toţi camerierii şi ceilalţi care fac serviciu în curtea interioară, şi chiar sultanul ; însă ele sînt îngăduite mai mult de legea politică, dar nu de cea a prorocului.
- Este interzis, ba chiar, socotesc ei, este o nebunie să dai bisericii ceea ce este necesar în casă sau, fiind sărac, să dai milostenie cu dărnicie.
- Este interzis să vorbeşti fără nici o nevoie altă limbă decît araba sau cea maternă. Ei cred însă că la nevoie nu se impune nici o lege. De aceea, după fetvă, se zice : Kazaia riza, adică „Se cade să cedezi sau să te supui nevoii” .
- Orice fel de joc, adică dansul, jocul de petreceri, tablele şi altele sînt interzise. Iar dacă asemenea jucători sînt prinşi de judecător, se pedepsesc cu biciurile, afară de jocul de şah, cu condiţia ca în momentul cînd vor auzi strigătul şi chemarea poporului la djeamie să-l părăsească îndată. Dacă nu vor proceda aşa, şi acest joc li se va socoti ca unul din cele oprite.
- In ce priveşte muzica, ezită : cea vocală, în chip vădit, nu vor să fie interzisă, dar despre cea instrumentală spun unii că este oprită, însă toţi sînt de acord că Idriz, adică Enoh a fost inventatorul muzicii, atît al celei vocale, cît şi a celei instrumentale, şi al măsurii (timpului) întrebuinţate în muzică, şi că prorocul David cînta cu instrumentulzebbur, adică psalterion şi cu amîndoua felurile de muzică înălţa mulţumire şi laude lui Dumnezeu. De unde, tîlcuiesc cei mai învăţaţi, muzica este îngăduită ca un lucru ceresc. Dar spun că în timpul rugăciunii trebuie în orice chip respectată tăcerea, altfel din îngăduită s-ar preface în oprită. Mai spun că este permis instrumentul numit nei (nai, adică fluiere) , pentru că însuşi Muhammed se desfăta cu el.
- Sînt interzise clopotele şi orologiile mari din oraşe pentru că bătaia ceasurilor se aseamănă cu trasul clopotelor de la bisericile creştine. Şi este într-adevăr de mirare cum de în întregul Imperiu turcesc numai Filippopole din Tracia are în turn un orologiu mare pînă acum.
- Este interzis în timpul războiului a-ţi tăia unghiile şi a-ţi rade vîrful capului. Prima pentru că unghiile se socotesc a fi o armă naturală a omului, cu care poate prinde şi sfîşia pe inamic; a doua pentru ca, de i se va întîmpla cuiva să fie ucis de inamic, să aibă inamicul de ce să apuce şi să ridice capul, ca nu cumva, fiind părul ras, să fie nevoit să-l ridice cu suliţa sau cu ghioaga.
Cu acest prilej socotesc că motivul pentru care cedează inamicului este ca să-l înfurie şi mai mult asupra mucenicului care şi-a împlinit datoria şi să înmulţească batjocura asupra unui trup muhammedan. Poveşti mincinoase şi vorbe desfrînate asemenea acestora sînt la ei aproape nenumărate. Dar fiindcă nu sînt aşa de însemnate am oprit cu plăcere condeiul de la scrisul acelora.
