De farz ţin :
- Cele cinci condiţii, pe care le-am interpretat în cele mai înainte spuse.
- A crede că există un Dumnezeu şi că Muhammed e prorocul lui. Acest lucru a fost tîlcuit pe larg în capitolul Despre Dumnezeu .
- A crede că învăţătura Cur anului este cuvîntul lui Dumnezeu, nu născocit de şiretenia oamenilor, a îngerilor sau a diavolilor. A crede de asemenea că Pentateucul, Psaltirea şi Evanghelia sînt cărţi scrise de Dumnezeu, însă cînd a survenit învăţătura Curanulni, legea şi poruncile lor s-au nimicit şi şi-au pierdut puterea. Şi acestea sînt tîlcuite în capitolulDespre Curan .
- A crede că orice rău şi orice bine în oameni se face de Dumnezeu, însă cînd voinţa liberă a omului era nevătămătoare, despre care am vorbit îndeajuns în Cartea a patra, capitolul al treilea ; vezi şi mai jos articolul al optulea.
- A crede că faptele bune sînt meritorii şi trebuincioase spre mîntuire şi că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Iar spre mîntuirea sufletului sînt de ajuns numai credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea prorocului Muhammed. De aceea teologii muhammedani, de comun acord, afirmă că nimeni dintre oameni nu se poate justifica pentru faptele sale înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, chiar dacă n-a făcut niciodată nici un păcat. Iar despre prorocul lor cred că a fost mai drept şi mai vrednic de crezare decît alţii şi fără nici un păcat, însă nu de aceea a obţinut de la Dumnezeu darul prorociei şi mîntuirea sufletului, ci pentru că l-a întîmpinatHidaieti Illahi (harul lui Dumnezeu) şi urmărindu-i credinţa lui în Dumnezeu şi supunerea a fost chemat din idolatrie, luminat cu lumina cunoaşterii adevărului şi ales. Se vede că în aceasta a minţit dreptatea şi a furat dinSfînta Scriptură despre credinţa lui Avraam, care „a crezut şi i s-a răsplătit lui întru dreptate. De aici trag concluzia că orice păcătos în ceasul morţii de va face din toată inima şi cu tot gîndul mărturisirea credinţei, chiar de n-ar avea nici un fel de fapte bune şi meritorii, totuşi va moşteni raiul. Şi acest lucru îl fură dinEvanghelie unde spune despre timarul, care spînzurat fiind pe cruce şi în ultimul moment al morţii, cerînd împărăţie de la Hristos Domnul, fără nici un fel de fapte bune premergătoare ci numai prin mărturisirea credinţei „chiar în acea zi a primit raiul”.
- A crede în învierea oamenilor morţi, a îngerilor, a demonilor şi a tuturor vietăţilor şi în judecata universală a lui Dumnezeu care va să fie la sfîrşitul acestei lumi, despre care lucru am tîlcuit clar în capitolele din cartea precedentă.
- A pune datoria faţă de Dumnezeu (cele cinci condiţii ale credinţei musulmane) mai presus decît toate nevoile, căci acestea nu se iartă, afară numai de piedicile pe care le-am arătat în capitolul Despre condiţii, adică :dacă cuiva nu-i ajung averile pentru a face o călătorie la Mecca, dacă e bolnav şi fiind pe cale nu poate să facă rugăciunile cuvenite şi postul la vremea lor ş.a.
- Kazaie riza, adică să mulţumească la fel pentru cele bune şi pentru cele rele lui Dumnezeu, dătătorul acestora, din toată inima, iar nu făţarnic sausuperficial. Căci ei cred ferm că de la Dumnezeu nu-i poate veni omului nimic rău sau nedrept, deşi el, ca unul care nu cunoaşte şi care ispiteşte judecăţile cele mai ascunse ale lui Dumnezeu fără a crede cu desăvîrjire, socoate că acest rău şi aceste necazuri i se aduc de cineva sau cînd le îngăduie Dumnezeu.
- A răscumpăra pe prizonieri şi a-i elibera pe cei cumpăraţi de ei. A-i răscumpăra pe ai săi din mîinile duşmanilor şi din greutăţile prizonieratului cînd cad în robie este datoria generală a iubirii de oameni la aproape toate popoarele (afară de tătari) ; dar a elibera la vreme sorocită (ceea ce şi fac) pe cei cumpăraţi pe banii lor (nu pe cei aduşi de cineva cu mîna lui din ţara vrăjmaşă) este, dacă nu mă înşel, obicei exclusiv al muhammedanilor. Pentru acest lucru eu socotesc că sînt vrednici de laudă, căci legea divină ca şi cea prorocească impun mai întîi ca nimeni dintre muhammedani (afară de sultan sau de oricare împărat) să nu aibe vreun supus sau prizonier veşnic ; în al doilea rînd să-l elibereze – şi încă în faţa judecătorului – pe prizonierul cumpărat cu o sumă oricît de mare de bani, indiferent că ar primi muhammedanismul sau nu, după ce va face cu sîrguinţă şi fără cîrtire stăpînului său orice lucru cerut timp de şapte ani. Iar dacă cineva îl va reţine cu forţa, fără voia aceluia, mai mult de şapte ani, se obligă după judecata lui Dumnezeu ca pentru fiecare zi să plătească 21 de aspri. Şi astfel, dacă se va împotrivi stăpînul, i se dă de judecător scrisoare de eliberare, şi cel cumpărat este declarat liber. De aceea, cînd se împlinesc şapte ani, prizonierul (dacă stăpînul refuză să-i dăruiască libertatea) face o cerere vizirului, sau dacă e undeva în provincie, paşei, adică guvernatorului, şi arată că după rînduiala legii a slujit şapteani stăpînului său, sau mai mult, cu credinţă şi cu răbdare şi că a dus după putere orice povară iar acum, stăpînul lui, nesocotind porunca lui Dumnezeu şi a Prorocului, îl sileşte să slujească mai mult. Pe acea cerere (numită la ei arzihal) vizirul sau paşa obişnuiesc a nota : „Cinstite şi preaînvăţate kadî sau kadî ulasker, cercetînd afacerea aceasta după canoanele legii, dă-ne de ştire”. Kadî trimite la stăpînul aceluia, printr-un om al său murassa (înştiinţare) , şi porunceşte ca în cutare zi să se arate în faţa judecătorului. Acolo, dacă prizonierul va arăta cu buni martori anul şi luna în care a fost cumpărat de stăpînul său şi numărîndu-se dacă sînt şapte ani plini, judecătorul face îndată cunoscut paşii sau vizirului, scriind pe aceeaşi cerere a robului, că acest rob, după pravilele judecătoreşti, se cuvine să fie liber, pentru că a arătat cu martori buni că a împlinit şapte ani de muncă la cutare. Atunci, pe aceeaşi cerere, vizirul sau paşa scrie : „Să fie după lege” şi judecătorul îi dă robului hudjdjet (adică scrisoare care atestă libertatea lui) . Primind această scrisoare de la judecător, prizonierul poate cere fără grijă de la stăpînul său plată, pe care trebuie să i-o dea pentru fiecare zi, cîte zile, luni sau ani i-a slujit peste cei şapte ani. Stăpînul său e silit de judecată în fel şi chip să plătească acei bani, iar de nu-i va plăti, rămîne ca în Araful-purgatoriu să plătească de 7 000 de ori mai mult cu muncile iadului. Astfel, cel eliberat prin legile judecătoreşti, de va fi creştin, trebuie îndată să se ducă la haradjci, adică la cel care adună birul, ca să plătească birul pentru capul său, prin care lucru se arată şi mai tare că a scăpat de robia unui asemenea stăpîn şi că a devenit supus al sultanului. Iar de va vrea să plece în patria sa, e liber şi nu poate fi oprit de nimeni.
Cît priveşte roabele, femei sau fecioare, nu ştiu dacă are valoare această rînduială a legii, căci stăpînul află lesne şi iute scăpare spunînd că ar fi făcut-o mai de mult liberă după rînduială legii, dacă pofta lui nu i-ar fi cerut să se împreuneze trupeşte cu ea, fără de care el ar fi căzut în păcatulzina, adică al desfrînării. Doar dacă roaba va fi bătrînă de ani, îi va îndeplini dorinţa, căci cu un astfel de pretext stăpînul nu se poate dezvinovăţi înaintea judecătorului. Dar şi în acest caz totul rămîne la voia şi aprecierea judecătorului, care poate rezolva afacerea după bunul său plac.
Iarăşi, sînt exceptaţi de la această lege toţi robii împăratului, pentru că sultanul nu este supus acestei legi sub pretextul că munca lor nu e folosită în scop particular, ci public, precum oanele, minele sau cei rînduiţi la altele asemănătoare. Iar cei perfizi şi care se tem prea puţin, atît de poruncile lui Dumnezeu cît şi de cele ale Prorocului, ca să nu fie siliţi să-şi elibereze robii, ce fac ? Cînd văd că se apropie sfîrşitul anilor sorociţi, îl învinuiesc pe bietul rob că a făcut vreun furt sau pagubă casnică, sau altă greşală vădită, sau chiar fără să arate vreo vină mai întîi îl bat fără milă, iar după cîteva zile îl trimit prin oamenii lor la tîrgul unde se vînd robii, poruncind să-l vîndă cu preţul pe care-l vor ei. Iar după ce l-au vîndut, plătesc sultanului ispendj (aşa se numeşte vama pentru vînzarea robilor) cinci taleri, şi astfel nenorocitul rob e silit să lege. Dar ca să scape de greutăţile de acest fel, musulmanii s-au obişnuit să citească parcă neîncetat din adîncul inimii, cu o copleşire prefăcută, mărturisirea credinţei. Căci ei socotesc că prin aceea se îndreaptă tot ce au făcut prin greşală sau neştiinţă, şi că astfel credinţa se reînnoieşte. Aşa, dacă bărbatul îi va zice la mînie nevestei sale: „Fii liberă de mine” (cel ce a făcut aşa) trebuie să prezinte acest lucruimamului (ca un fel de mărturisire) şi să înnoiască nikkeahul în faţa a trei sau mai mulţi martori. Căci altfel împreunarea firească (a unui asemenea bărbat cu nevasta lui) se va socoti că este zina (desfrînare). La fel, dacă va gîndi cineva despre sine ca va fi proroc sau sultan, sau dacă-i va zice vreunui muhammedan că va ajunge în iad şi altele asemenea, i se cuvine să înnoiască credinţa.
- A judeca drept şi fără părtinire (mai rar decît aceasta nimic nu se află la muhammedani). Despre acest lucru vezi mai pe larg în capitolul Despre judecata, muhammedană .
- A restitui prin toate mijloacele lucrul străin, adică muhammedan şi al celor supuşi, răpit cu sila (şi aceasta abia dacă se va arăta o dată pe piaţa conştiinţei muhammedane ca fenixul în Templul soarelui o dată la o mie de ani), a-l sili pe răpitor să-l restituie şi a-l pedepsi.
- A depune mărturie adevărată în faţa judecătorului spre achitarea altuia. Dacănu va face acest lucru, va da răspuns înaintea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu pentru că a ascuns adevărul şi pentru că prin mărturia sa adevărată nu l-a izbăvit pe cel asuprit, însă despre acest lucru vezi în capitolul Despre judecată, unde vom povesti despre martori şi despre zapis .
- în concluzie : toate poruncile farz care sînt vadjib, adică necesare, sînt atît de tari încît altfel nu poate fi, nici nu pot îngădui vreo dezlegare. Dacă cineva le va înţelege sau le va înfăptui altfel, cade din credinţă şi devine ghiaur, necredincios, de aceea unui asemenea om i se impune nevoia reînnoirii mărturisirii credinţei şi a căsniciei, precum am spus mai sus.
17. Să înveţe pe nevestele şi pe copiii lor, dacă nu se poate mai mult, măcar cele cinci condiţii musulmane şi pe cît se poate să-i înveţe şi în alte ştiinţe şi meşteşuguri. Despre care lucru am tîlcuit mai pe larg în capitolulDespre catehism .
