CAPITOLUL AL NOUĂLEA Faptele meritorii se impun pînă la „sunnet”
1. Sunnet este un cuvînt care înseamnă în mod propriu „circumciziune”, de la care îşi iau numele celelalte porunci, numite proroceşti, dar nu dumnezeieşti, pentru că în Curan nu se citeşte nicăieri instituirea circumciziunii, ci prin sfatul lui Muhammed li s-a recomandat muhammedanilor să se circumcidă după obiceiul iudaic, cu toate că şi numai prin mărturisirea credinţei, fără circumciziune, poate fi cineva desăvîrşit muhammedan şi poate nădăjdui fără îndoială, la fel ca cei circumcişi, mîntuirea sufletului său. Toate poruncile sunnetului permit dezlegare, dar numai cînd prin împlinirea poruncii Sunnet s-ar putea întîmpla ceva care ar duce la păcat. Aşa, de pildă, în cazul unui bătrîn, se poate renunţa la circumciziune pentru că bătrîneţea lui n-ar putea suporta rănile acelea. La fel trebuie judecat şi în cazul copiilor mici care, dacă ar muri de rana aceea, ar fi păcat de moarte pentru cei ce au făcut-o, deşi pe cel mort îl socotesc mucenic etc. Dar aceeaşi poruncăSunnet, dacă este concomitent şi farz şi sunnet nu poate fi lăsată, într-un cuvînt, sunnet la muhammedani pare aidoma unui sfat, iar nu unei porunci a Sfintei Evanghelii, care pe cel ce crede îl face nu numai credincios, ci mai desăvîrşit în faptele bune. De unde se zice tînărului în Sfînta, Evanghelie „Dacă vrei să fii desăvîrşit ş.a. Iar cum se face aceasta, vezi în capitolulDespre rînduieli .
- A citi Curanul şi, dacă este cu putinţă, a-l învăţa tot pe de rost. Cei care obţin acest lucru se numeschafîzi Curan , motiv pentru care orice om ca acesta, chiar dacă e mai prost, e socotit drept mare (demn de cinstire), chiar dacă n-ar avea nici o altă ştiinţă sau faptă bună.
- A încheia o căsnicie numităsur, dugun şi nikkeh şi mai ales, dacă averile permit, la vîrsta cînd omul se va simţi că e bărbat, iar fata cînd va începe să aibă cele lunare. Dacă averile nu vor corespunde atunci plăcerilor, trebuie s-o facă în fel şi chip în altă vreme, cînd se va putea fiecare însura. Iar aceasta nu numai pentru ca să-şi satisfacă senzualitatea firească, ci mai ales ca să se înmulţească oamenii cei născuţi în credinţa muhammedană. De aceea se îngăduie, ba chiar şi se porunceşte unui bărbat să ia în căsnicie femei multe, cîte poate, şi să le hrănească, de unde ei trag credinţa că Dumnezeu le măsoară meritul după numărul femeilor, după tăria neobosită întru împreunarea cu ele şi după mulţimea naşterii de copii.
- Divorţul nu e o poruncă mai mică decît căsnicia, pentru că aşa cum împreunarea cu nevestele e socotită un lucru meritoriu şi dumnezeiesc, la fel este de nelegiuit şi necredincios ca cineva să ţină o femeie neascultătoare de bărbat, care iese din casă, sau una pe care duhul lui o urăşte şi de a cărei atingere natura bărbatului mai mult slăbeşte în loc să se aprindă de pofta naşterii de copii, devenind lenevoasă şi nedispusă spre actul împreunării (prin care înseamnă a te supune lui Dumnezeu şi naturii).Dar despre aceasta vom arăta maiclar în capitolul Despre rînduieli .
- Să se înveţe a citi, a scrie şi a vorbi limba arabă şi a înota. Dacă cineva nu va cunoaşte nimic dintr-acestea, trebuie să se ostenească în orice chip cu vreun meşteşug manual, altfel se crede că pîinea pe care o mănîncă unul ca acesta în fiecare zi din binefacerea generală a lui Dumnezeu faţă de necredincioşii săi, estehar am, adică oprită. De aceea toţi sultanii turci şi copiii nobililor sau ai cetăţenilor, deşi sînt bogaţi, se obligă să facă vreun lucru chiar dacă nu mare, cu meşteşugul şi cu osteneala lor, pe care vînzîndu-l să poată da o foarte plăcută milostenie săracilor. Pînă acum n-a fost nici un sultan la turci care să nu fi lucrat săgeţi sau zeikir (un inel făcut din fildeş care la tragerea cu arcul se pune pe degetul cel mare, ca să nu se vatăme de către coarda arcului) sauhilal (o sculă din corn sau din carapace de broască ţestoasă cu care se curăţă necurăţiile din urechi şi dintre dinţi), sau care să nu fi ostenit la aranjarea grădinilor şi la udatul florilor. Iar cînd se vînd acestea (fără să se arate ale cui sînt, ca să nu pară o făţărnicie), banii sînt adunaţi într-o răcliţă specială şi în ziua dintîi a Ramazanului însuşi sultanul, îmbrăcîndu-se cu haine de nerecunoscut, sau prin altcineva, le împarte cu evlavie şi cucernicie săracilor. Şi astfel, în afară de meritul milosteniei, şi ostenelile lui îi sînt socotite spre folosul general muhammedan. Ei învaţă să tragă cu arcul pentru a fi gata şi în stare sau să lovească pe duşman sau să se apere pe ei înşişi, sau pentru djihad (adică să poarte o luptă pentru înmulţirea credinţei). La fel li se porunceşte să înveţe limba arabă pentru două motive: mai întîi, deoarece Curanul trebuie citit şi scris numai în această limbă, nefiind îngăduit a-l traduce în altă limbă ; al doilea, pentru că ei cred că aceasta a fost cea dintîi limbă a lui Adam şi că tot ea va fi cea de pe urmă, pe care o vor vorbi îngerii şi oamenii în rai. Din sunnet fac parte rugăciunile publice, pe care fiecare trebuie să le facă după obicei măcar o dată pe săptămînă, dar mai cu seamă vinerea, mergând la djeami, împreună cu toată adunarea. Iar dacă cineva va omite aceasta timp de trei săptămîni şi nu se va arăta într-o djeami, oricare îi va plăcea, mărturia unuia ca acesta, deşi adevărată, nu-i va fi primită de judecător, sub cuvînt că cine nu păzeşte credinţa în Dumnezeu nu poate fi un adevărat iubitor şi mărturisitor. Şi măcar ca ei înşişi recunosc că rugăciunile obişnuite care se fac acasă au aceeaşi putere, spun că cele făcute în public sînt mai plăcute lui Dumnezeu, pentru că se fac nu numai pentru sine, ci şi pentru toată biserica.
6. Atît în treburile publice, cît şi în cele particulare, nimic să nu înceapă şi nimic să nu se facă fără sfatul oamenilor mai în vîrstă şi pricepuţi. Tot aşa bătrînii, chiar fără să fie rugaţi, trebuie să-i îndemne pe cei tineri (chiar dacă n-ar vrea să-i asculte, pentru care îşi iau păcatul asupra lor) şi să le aducă aminte cu pilde, că aceasta şi aceea, într-o astfel şi astfel de vreme şi în acest chip au văzut, au auzit şi au luat din datina străbună. Dar cit priveşte dreptatea sau treburile superioare, atunci sînt supuşi nu sfatului, ci fetvei, adică sentinţei judecătoreşti şi a Curanului, despre care lucru vezi în capitolul următor.
- De sunnet mai ţine şi curăţenia şi maturatul locului pe care şezi în casă, în cîmp sau altunde şi paza hainelor de orice murdărie şi întinăciune, căci nu se cuvine a facenamaz în loc necurat sau într-o îmbrăcăminte întinată. De aceea, dacă cineva dintre săraci nu are pentru primenire altă haină, în timpulnamazului trebuie să sedezbrace de ea şi, făcînd abdest, să-şi spună rugăciunile numai în cămaşă (care se înţelege că este curată). Tot de aceea casa muhammedanului, chiar şi a celui mai sărac, este aşternută, ca să n-aibă cineva loc unde să arunce scuipatul, mucii şi ca să nu poată intra în ea în cizme sau încălţări. Tot aşa, dacă cineva este sărac şi nu va aveamest (despre care am spus ce este în alt loc, în capitolul Despre abdest) trebuie să intre cu picioarele goale, atît în casele persoanelor mari, cît şi în cele proprii. Iar dacă nu va avea nici încălţări (pe care ei le numesc după dialectul persan papus, iar simplu papuci, adică încălţăminte), mai întîi trebuie sa-şi spele picioarele după rînduiala abdestului apoi să păşească pe aşternutul curat al pardoselii, căci altfel se va socoti că a întinat locul şi l-a făcut impropriu pentru namaz. De aceea, pentru ca cineva să nu facă acest lucru din neştiinţă, au obiceiul să aştearnă în mezcide şi case covoraşe, făcute în acest scop, şi să facă pe acelea namazul despre care lucru s-a vorbit în capitolulDespre namaz.
- De sunnet mai ţine încă tunsul şi rasul capului, scurtarea mustăţilor, ca să nuse atingă de buze şi smulsul părului ce creşte în jurul părţilor celor mai ascunse ale corpului, tăierea unghiilor mai cu seamă în ziua de vineri, însă aceasta numai în timp de pace, căci în vreme de război dimpotrivă, ele trebuie lăsate să crească, despre care lucru vezi mai jos. Tot aşa ochii trebuie unşi cît mai des cu antimoniu(surma) , o alifie neagră, iar femeile şi fetele să-şi vopsească mîinile şi picioarele cu kîna sau ´pοs¸lhnοn. Despre toate acestea vezi în capitolul Despre rînduieli.
9. A lăsa barba să crească e socotit la muhammedani şi poruncă sunnet şi sevab şi drept un lucru cinstit, aşa că ei într-atît se mîndresc cu barba lor, încît au despre ei înşişi o altă părere după ce au lăsat-o să crească, iar nu pe aceea pe care o aveau mai înainte. Dacă un om cu barbă, mai ales căruntă, va rosti un cuvînt îndoielnic sau mincinos, care nu va fi primit de cel ce l-a auzit drept adevărat, îl va ocări îndată pe cel necredincios zicînd : „Pot eu, împodobit cu această barbă căruntă, să spun o minciună, sau nu crezi cărunteţelor mele ?” Şi dacă acel bătrîn bărbos va arăta înaintea judecătorului că a spus adevărul, cel ce nu i-a crezut cuvîntul nu va scăpa de pedeapsa judecăţii. Şi cu toate că nimeni dintre muhammedani nu poate să-l dojenească pe fratele său sau pe cel de o credinţă cu el în mod vădit, judecind că omul musulman şi de o credinţă perfectă nu poate spune o minciună, sau să vorbească altuia despre vreun lucru mincinos, regula aceasta nu se păzeşte aşa de tare în cazul celor fără de barbă. Aşadar, cei tineri trebuie să primească ocara de la cei mai în vîrstă cu inimă blîndă, pentru că de la cel mai în vîrstă către cel mai tînăr aceasta apare drept o povăţuire şi o îndreptare, însă de la cel mai tînăr la cel mai în vîrstă nu se cuvine, căci s-ar înţelege că a fost făcută pentru dispreţuirea şi defăimarea lui.
