Demurhindi

Peste oştirea lui Alexandru era căpetenie un oarecare Demurhindi, pe care văzîndu-l Behramighiur a cerut de la Alexandru să i se dea lui rangul şi locul lui Demurhindi şi să fie pus el căpetenie peste toată oştirea. Demurhindi a zis: „Chiar de mi-ar porunci Alexandru, nu-ţi voi lăsa niciodată locul şi cinstea pe care mi le-au născut curajul, vitejia şi alte virtuţi ale mele, înainte de a ne încerca eu puterea ta şi tu pe a mea”. S-a mî-niat atunci Behramighiur,

l-a înşfăcat pe Demurhindi împreună cu scaunul de oţel pe care şedea şi, ridicîndu-l la înălţime, aşa de tare l-a trîntit la pămînt, încît s-a afundat în pămînt pînă la piept. Şi astfel, după hotărîrea celor de faţă şi după îngăduinţa lui Alexandru, declarîndu-se învingătorBehramighiur a fost aşezat mai mare peste toată oştirea. Şi Alexandru, sub conducerea lui Behramighiur, a trecut peste tot globul pâmîntului pînă la ţara întunericului, şi era ţara aceea mare cît 40 de zile de cale.

Cînd a ajuns Alexandru la hotarele acesteia, neavînd sfat şi necunoscînd cum ar putea străbate acea ţară a întunecimilor, nimeni n-a putut să-i dea sfat despre dînsa. Şi pricina era că Alexandru pornind la drum spre izvorul apei celei vii (pe care o numesc abihaiat), pe toţi bătrînii pe care îi avea cu el i-a socotit o povară de nici un folos şi de aceea a poruncit ca toţi să plece pe la casele lor. Iar un tînăr căpitan, avînd pe tatăl său foarte bătrîn şi aproape de sfîrşitul zilelor, n-a vrut să-l părăsească ci, ascunzîndu-l într-o ladă, l-a luat cu el ca pe un bagaj trebuincios (lucruri casnice). Noaptea, cînd bătrînul avea obicei să iasă din lada şi să mănînce cu fiul său, a auzit de la el (de la fiul său) care este greutatea şi piedica pentru planul lui Alexandru, de aceea i-a zis : „Fiule, ascunde-mă şi nu arăta că eu te-am învăţat. Iar lui Alexandru spune-i că nu va putea străbate decît dacă fiecare ostaş va lua cîte un ţap şi, aprinzînd pe coarnele lui făclii, îl va mîna înaintea lui. Iar ţapii, conduşi de natura lor, le vor arăta drumul prin întuneric”. Făcîndu-se ziuă, tînărul i-a propus lui Alexandru acest mijloc. Urmînd sfatul, au străbătut foarte lesne acea ţară cu multe primejdii a întunecimilor. După ce au străbătut-o, Alexandru a poruncit să cheme pe tînărul acela cu al cărui sfat le-a ieşit bine călătoria şi, venind el, i s-a cerut să spună adevărul, cine i-a dat lui sfatul acesta folositor şi de bună reuşită, căci o minte tinerească nu poate produce un sfat atît de adînc. Tînărul, mărturisind adevărul, a spus că a fost învăţat de tatăl său foarte bătrîn. Atunci a zis Alexandru: „Cu adevărat sfatul bun şi căpetenia pricepută în oştire pot mai mult decît arma şi tăria”.