Acela, primind scrisoarea lui Platon, n-a zăbovit deloc ci, luînd cu el pe tovarăşul său Selmanipak (acesta era lipsit de un ochi, pe care însuşi Behram i-l scosese în luptă) s-a dus în cea mai mare grabă în tabăra lui Alexandru. A doua zi, încă dormind Alexandru, s-au arătat nenumăratele oştiri ale lui Platon în fruntea cărora mergea Behramighiur. Acel Behrami-ghiur nu încălecase niciodată pe cal, ci mergea întotdeauna pe jos din cauză că era aşa de greu, încît cînd mergea nici pămîntul nu-i putea suporta greutatea şi se îngloda în el ca într-un noroi moale pînă la genunchi. Deşteptîndu-se Alexandru şi văzînd oştirea lui Platon s-a temut foarte şi, înşfăcînd armele, a poruncit alor săi să fie gata (socotind că sînt înconjuraţi de duşmani). Atunci Platon a zîmbit cu şiretenie şi a zis: „Nu te teme, Alexandre, căci aceştia nu sînt duşmani, ci slugile tale supuse, oştirea mea. De aceea ţi se cade să ştii că vîrful de condei al unui filosof adevărat mai mult poate decît domnia ta”. Mirîndu-se de aceasta, Alexandru a zis: „O, Platone, acum am cunoscut că înţelepciunea este mult mai tare decît vitejia omenească şi că mai mult poate condeiul decît sabia şi toată oştirea mea”. Apoi, cînd s-a dat semnalul ca Behramighiur, căpetenia oştirii, să vină la împăratul, acesta intrînd pe jos, după obicei, în tabăra lui Alexandru spuse cu-vîntul păcii şi, plecîndu-şi capul, îl salută pe Alexandru, zicînd : „Eu, împărate, dacă n-aş fi fost îndemnat de scrisoarea lui Platon pe care am primit-o ieri cînd eram în Egipt, n-aş fi venit la tine, deşi din porunca lui Dumnezeu vei trece pe la apa vieţii şi vei cuceri toată lumea aceasta şi întunecimile care sînt în afară de lume. Pentru că şi eu sînt împărat şi socotesc că aş fi putut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, să fac şi singur cele pe care le voi face acum sub comanda ta. Dar cum Dumnezeu a voit astfel, aşa să şi fie”.