Predestinarea

Ei admit că omul are o voinţă liberă, dar că există şi vor exista aleşi şi respinşi numai după singura predestinare a lui Dumnezeu afirmă din acelaşi Curan, capitolele IV şi XV, zicînd clar : „S-a depărtat de cei necredincioşi, nefăcîndu-le nici un rău sau supărare, deşi din mînie şi ignoranţă ei vorbesc rău despre Dumnezeu, căci noi am făcut aşa încît tuturor neamurilor să li se pară că sînt plăcute şi alese; iar cînd se vor întoarce la Dumnezeu, descoperindu-le Dumnezeu faptele lor, vor cunoaşte ei înşişi”. Şi că aceasta se petrece tot din îngăduinţa lui Dumnezeu, ori din constrîngere, tîlcuiesc din alt loc al Curanului, în capitolul XIX, unde zice aşa: „Nu se cuvine să fie constrînse neamurile la credinţă, căci nimeni nu poate crede decît dacă vrea Dumnezeu; Dumnezeu, spun, care pe cei răi şi nesocotiţi îi lasă întru întinăciunile lor”. De aceea, în acelaşi capitol, mai jos, zice : „Celui ce-ţi vorbeşte împotrivă spune-i să-i fie lui faptele lui, iar ţie ale tale.

Aşa grăind acestea adaugă în alt loc că Dumnezeu este cauza absolută a celor rătăciţi de la calea adevărului (piară de la noi călăuza şi îndemnătorul pieririi acelora), căci zice în capitolul XLIX : „Cel dus la rătăcire de Dumnezeu nu se va îndrepta niciodată”. Şi în capitolul LXVI zice : „Nimeni nu va face să progreseze sufletele voastre pe pămînt, decît ceea ce s-a scris mai înainte de zidirea voastră în cartea (mai sus pomenită) de către Dumnezeu atotţiitorul”. Cititorul va judeca singur ce se cuvine să deducem din aceste sentinţe contradictorii ale Curanului.

Norocirile, nenorocirile şi întîmplările sînt adesea pomenite atît de cei instruiţi cît şi de cei neinstruiţi, dar toate acestea sînt atribuite exclusiv providenţei şi predestinării lui Dumnezeu şi, socotesc ei, toate nu sînt decît cuvinte care descriu figurativ lucrurile ce se în-tîmplă.