Voinţa liberă

Despre cei aleşi şi despre cei respinşi Curanul a lăsat învăţătură foarte neclară. Că se află în om o voinţă liberă (care în limba arabă se numeşte iradeti djiuzii şi se tîlcuieşte ca ceva mai mic decît libertatea) o deduc din Curan, capitolul 79, unde zice: „Astfel l-a întocmit Dumnezeu pe om, ca văzînd răul să se îngrozească”. Prin această putere de observaţie poate fugi şi scăpa de rău ca de un lucru înspăimîntător, poate urma şi face ce e bun ca un lucru dorit. Mai adaugă că Dumnezeu l-a zidit pe om cu voinţă (cu voinţă liberă sau avînd voinţă întreagă), căci după ce l-a făcut pe primul om, i-a dat îndată cunoaşterea numelor sale (despre care se vorbeşte în alt loc) , în care se cuprinde toată ştiinţa dumnezeiască şi omenească. După ce l-a umplut de această cunoştinţă, i-a dat poruncile şi legea pe care trebuia şi putea să le păzească . Dar Adam, făcînd după voia sa, a violat şi a călcat poruncile lui Dumnezeu. De aici ei conchid că dacă Adam n-ar fi avut o cunoştinţă desăvîrşită despre lucruri şi n-ar fi putut urma poruncile lui Dumnezeu, aceasta nu s-ar fi socotit drept păcat. Acest lucru îl afirmăfetva (adică sentinţa de judecată) pe care o iau din acelaşi Curan: Divanira kalem nist, „Asupra celor ce nu cunosc şi asupra celor fără de minte nu scrie condeiul nimic”, adică nu se impune nici un motiv de osîndire sau pedeapsă.