Sfîntul Foca

Sfîntul Foca se prăznuieşte într-adevăr, dar nu de toţi, ci numai de muhammedanii dobrogeni (Dobrogea este vechea Misie, regiunea cea mai joasă cuprinsă între Dunăre, Marea Neagră şi munţii zişi Hemî). De ce se serbează acest sfînt de către barbarii aceia ? Fiind plăcut de auzit, nu ne vom lenevi să spunem, după cum am auzit de la ei.

Locuitorii muhammedani ai regiunii aceleia au la sate cea mai mare parte din lucrătorii lor creştini, sîrbi şi munteni care, după rînduiala bisericească, au obiceiul să facă contract cu stăpînii lor, ca în zilele de duminică şi la alte sărbători sa nu-i silească la lucru. Odată, în ziua praznicului sfîntului Foca (ce se prăznuieşte la 22 iulie), cînd argaţii unui muhammedan foarte bogat n-au vrut sa meargă la lucru, zicînd ca e sărbătoarea sfîntului Foca, protector peste holde la creştinii dunăreni, oameni simpli, păgînul, înjurîndu-i împreună cu sfîntul lor şi ocărîndu-i, i-a silit să care de pe cîmp în ziua aceea snopi de grâu. Argaţii, fiind siliţi de bătaie, au înjugat dobitoacele şi mergînd la cîmp au umplut carele de grîu. Dar pe cînd se întorceau, pe la jumătatea drumului, s-au ridicat nişte vînturi puternice cu furtună, fulgere şi tunete straşnice şi cum băteau cumplit din toate părţile, dintr-o pricină neştiută toate carele au luat foc, iar boii şi caii goniţi de dogoarea focului s-au împrăştiat prin holdele pline de grîu, de unde s-a iscat un incendiu foarte mare şi cumplit. Focul se lăţea peste holde, iar vîntul se înteţea asupra focului în aşa măsură, încît într-o clipă cîmpiile acelea largi, întinse pînă la o mare depărtare, se prefăcuseră într-un cuptor babilonic. Suferind muhammedanii o asemenea pagubă neaşteptată, s-au ridicat cu toţii şi, căutînd cu stăruinţă de la ce s-a aprins focul şi cine a fost pricina lui (căci socoteau că venise de la o mînă duşmană), îi ameninţau straşnic pe lucrători să spună adevărul. Ei, săracii, de frică, au arătat cum se întîmplase lucrul cu adevărat, şi au declarat că în zadar caută alta cauză, pentru că la ei se ţine ca învederat şi fără de minciună ca sfîntul Foca (al cărui praznic l-a dispreţuit stăpînul lor şi şi-a bătut joc de el) este cauza şi lucrătorul acestei pagube. Căci la ei creştinii de multe ori s-a adeverit că de cîte ori cineva, călcînd porunca bisericii, a făcut el însuşi, sau argaţii lui, vreun lucru cît de mic pe lîngă casă în ziua praznicului sfîntului Focas un asemenea călcător de lege n-a putut niciodată scăpa de primejdia focului şi de mare pierdere. Şi astfel turcii, fiind convinşi de argaţii lor, ţin de atunci praznicul sfîntului Foca cu evlavie şi au început să-l serbeze. Iar acum, cu trecerea îndelungată a timpului, atît s-a întărit ţinerea acestei serbări la barbarii cei mai lipsiţi de judecată (căci locuitorii regiunii aceleia sînt de cea mai totală barbarie), încît au obiceiul să întrebe pe preoţii creştini cînd va fi praznicul sfîntului Foca, ca nu cumva, din neştiinţă, nedînd sfîntului cinstirea cuvenită, să-l pornească la mînie şi la răzbunare. Astfel, simplitatea omenească este la fel de favorabilă binelui, pe cît de nefavorabilă este răului, din care pe urmă au răsărit superstiţiile cărora li se acordă mai multă credinţă decît cuvintelor evanghelice sau apostolice.