Denumirile teologiei

llahiet sau ilmi illahi, se numeşte în limba arabă teologia (bogoslovia) sau ştiinţa despre Dumnezeu, divină, sau despre lucrurile dumnezeieşti. I se mai spune şi ilmi fîkh , cunoaşterea desăvîrşită a înţelegerii sau a judecăţii şi a lucrurilor dumnezeieşti, nume în care se cuprinde şi jurisprudenţa. Dar se zice că jurisprudenţa (arta legilor) nu este altceva decît o lămurire şi o îndeplinire a voii dumnezeieşti, pe care o iau din acelaşi Curan. De aici sînt numiţi cei iscusiţi în lege şi în judecată fîkaha, la plural, adică învăţători de lege, sau teologi.

Muhammedanii, dar mai cu seamă turcii, atît cei din Constantinopol cît şi locuitorii altor cetăţi şi sate de sub stăpînirea otomană, au obiceiul să-şi înveţe copiii îndată ce au isprăvit elifsuparesi (adică alfabetul sau abecedarul) , articolele foarte scurte ale teologiei, sau, cum se mai numesc, summule (sumare). Deşi anii lor copilăreşti nu sînt potriviţi pentru a deprinde şi a înţelege cele ce le sînt propuse spre învăţătură de către hodjii (povăţuitorii sau dascălii) lor, chiar din pruncie ii povăţuiesc şi îi învaţă cu stăruinţă ce trebuie să înţeleagă şi să creadă despre Dumnezeu, despre creaţia lumilor, despre prorocul lor Muhammed, despre judecata din urmă, despre rai şi iad şi altele, astfel ca, fiind întrebaţi, să poată da şi întrebarea şi răspunsul despre cele mai sus zise. Şi aşa, deprinzîndu-se din copilărie cu învăţătura dumnezeiască, ei cred că odată cu ei creşte şi se înmulţeşte şi credinţa. Iar din această necontenită şi foarte stăruitoare învăţătură capătă o obişnuinţă (deprindere căpătată prin studiul repetat) de neuitat şi aceasta este singura cauză pentru care turcii pot fi aduşi cu mare greutate la lumina adevărului de la superstiţiile lor.