Precuvîntare

DIMITRIE CANTEMIR,

PREAIUBITULUI CITITOR

SĂNĂTATE

David, fiul lui Iessei, om după inima lui Dumnezeu, preagraţios între împăraţi, preaales între proroci, prea-adînc între teologi şi preaiscusit contemplator al tainelor lui Dumnezeu, după ce s-a învăţat în legea Domnului Savaot zi şi noapte şi prin harul lui Dumnezeu i s-au descoperit cele negrăite şi ascunse ale înţelepciunii Lui, a emis această judecată : „A tot sfîrşitul am văzut sfîrşit, largă este porunca ta foarte” Aceasta înseamnă că orice meşteşug, sau ştiinţă, şi orice este produs de iscusinţa omenească, totul este circumscris şi determinat; dar cuvîntul lui Dumnezeu e atît de vast, sublim şi adînc, încît nu poate fi nicidecum priceput de mintea omenească, decît atît cît este îngăduit prin harul pe care tot el îl dă. Deci Prorocul, după ce a cercetat cu o foarte profundă contemplaţie tainele lui Dumnezeu cele negrăite, aşezămîntul înţelepciunii celei veşnice, rânduielile şi legea, s-a apucat, silitor, de cercetarea născocirilor omeneşti şi de cunoaşterea lor, după cum se vede din cuvintele lui care cu sîrguinţă judecă. Pentru că în acelaşiPsalm grăieşte: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege defăimări, însă nu sînt ca legea ta, Doamne”! Mulţi dintre sfinţii părinţi au tîlcuit această sentinţă şi i-au dat multe interpretări ; însă minţile tuturor au socotit una şi aceeaşi, anume că Prorocul a cercetat atît de stăruitor rânduielile relei credinţe şi le­gile necredincioşilor, pentru ca punînd minciuna în faţa adevărului, lumina să lumineze şi mai mult întru întunerec. Şi fiindcă mintea lui s-a robit ascultării credinţei, comparînd cugetările şi născocirile omeneşti cu legea cea dumnezeiască, spre a le proba cu o piatră de încercare, a vrut să le arate mincinoase şi vrednice de rîs ca pe nişte împletituri păcătoase de basme, după cum însăşi arătarea cuvintelor a dovedit.

Acelaşi lucru ne învaţă şi ne porunceşte sfîntul Ioan Evanghelistul cu putere de apostol în Epistola sa soborniceasca , anume să ispitim duhurile, ca nu cumva din neştiinţă să credem fiecărui duh, ci, făcînd deosebire între duhul bun şi cel rău, să cunoaştem care dintre ele este luminat de semnul lui Dumnezeu şi care este făcut de Mamona şi să pricepem cine vorbeşte in­spirat de Duhul lui Dumnezeu, şi cine din propriul său pîntece. Căci orice învăţătură, orice rînduială, orice lege şi orice scriere care nu se întemeiază tare pe adevărul cuvîntului lui Dumnezeu, este deşartă, animalică, inutilă, dar mai cu seamă vătămătoare vieţii, sau celei de acum, sau celei viitoare, şi potrivnică fericirii şi liniştii celei adevărate. Dar întrucît toate acestea sînt ştiute şi cunoscute oricui luptă sub steagul Mîntuitorului, să vedem şi pe autorii elini care, sub îndrumarea legii naturale, cercetînd stăruitor despre adevărul şi minciuna lucrurilor, şi-au rostit sincer părerile.

Aristotel, prima căpetenie a peripateticienilor, cercetînd mai întîi cu un ochi foarte ager cele îndeosebi dorite de firea animală şi raţională şi îndeosebi necesare lor, însemnează ca pe un caracter de neşters, zicînd : „Omul prin natura lui doreşte să cunoască”. Adică toţi oamenii sînt deopotrivă îndemnaţi de natură să cunoască tot ce se poate cunoaşte, căci mai fericit este să cunoşti ceva, decît să te lipseşti de cunoaştere şi de ştiinţa. De aceea, după porunca lui Dumnezeu ca şi după inspiraţia firească, fiecare dintre oameni e îndatorat să experimenteze, să cerceteze şi să cunoască. Nici o cunoaştere însă nu se obţine decît prin auz, şi orice auzire depinde de grăire ; mai ales că şi însăşi credinţa (după cum mărturiseşte sfîntul Pavel) din auzire vine, pentru că de nu va grăi cineva, nimeni nu va auzi, nimeni nu se va învaţă şi prin urmare nimeni nu va cunoaşte ceva ; şi astfel nimeni nu va putea să cerceteze şi să judece ce e bine şi ce e rău, ce e adevărat şi ce este minciună. Cu ajutorul ştiinţelor se cunosc bunătăţile legilor, dreptatea şi iubirea de cameni a legislatorilor. Tot prin cunoaşterea legilor se îndreaptă moravurile rele, sînt iubite virtuţile şi se împuţinează faptele cele rele. Dacă se lipseşte cineva de aceasta, adică de cunoaşterea legilor, după socoteala mea pe bună dreptate se poate spune că este lipsit de însăşi trăsătura cuviincioasă omului ; se lipseşte odată cu a-ceasta de lumina adevărului drept, care singur este viaţa vieţii şi sufletul sufletului nostru. Căci dacă ci­neva a cunoscut cu adevărat legea lui Dumnezeu cel adevărat, ca s-o urmeze, iar pe legiuitorii mincinoşi ca să fugă de ei, şi s-a făcut apoi părtaş al înţelegerii aceluiaşi Proroc şi împreună ucenic cu el întru învăţătura Duhului adevărului, cu acelaşi va vesti că „Fericit va fi bărbatul care n-a umblat în sfatul necre­dincioşilor, ci în legea Domnului se va învăţa ziua şi noaptea” De aceea, cînd legea Domnului e făclie picioarelor noastre, caree. poticnirea picioarelor, şi care obstacol poate sta înaintea mersului nostru ? Precum, de pildă, dacă vreun credincios oricît de simplu va auzi numele lui Antihrist, numele lui Arie, al lui Nestorie şi numele lui Muhammed, ce altceva, rogu-vă, va vedea lin ele, decît pe înşelătorul cel scîrnav, prorocul cel rriin-cinos, sfîntul cel făţarnic, legiuitorul cel prea râu şi pierzătorul de suflete ? Tot aşa, cînd va auzi sau va citi cartea vreunei eresiarh, chiar de va fi renurhit şi slăvit autorul ei, îndată va spune fără teamă : „Este un mincinos, nu vorbeşte adevărul”, cunoscînd prea bine porunca 'sfîntului Pavel : „Chiar înger de se va pogorî din cer şi vă va învăţa altele, care nu se potrivesc cu învăţătura Evangheliei, nicidecum nu se cuvine să-l credeţi” . Aşadar, cînd va lua în mînă cartea Curanului şi va pricepe prin însăşi cunoaşterea lui naturală că învăţătura ei este potrivnică oricărei înţelepciuni dumnezeieşti şi omeneşti, ce altceva va afirma, rogu-vă, decît că această carte este o îngrămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură.de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase, înţelegînd deci rînduielile şi legile ei, îndată va zice : „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege defăimări, însă nu sînt ca legea ta, Doamne”.

Judece, aşadar, cititorul nostru şiretenia cu adevărat perfidă, însă foarte grosolană şi proastă a legii muhammedane, adică a cărţii Coranului. Pentru că vrînd să ascundă împletiturile minciunilor sale de alte popoare, dar mai cu seamă de cele creştine, a pus asupra urmaşilor săi, ca din porunca lui Dumnezeu, o grea anatemă şi anume ca această carte a Curanului să nu fie rostită în altă limbă decît în cea arabă, nici scrisă cu alte caractere decît cu cele arabe. Iar aceasta, pentru ca nu cumva popoarele învăţate din acea vreme, dar mai cu seamă grecii şi latinii cărora limba arabă le era necunoscută şi neobişnuită, să afle cuvintele lui deşarte şi frumuseţile lui putrede, însă fiecare veac îşi avea finicii săi şi n-au lipsit bărbaţii erudiţi, nici dintre creştini, nici dintre păgîni, care au învins dificultăţile cumplite şi tari ale limbii arabe şi au vădit pe şarpele ce se ascundea sub verdeaţa ei. Voi trece sub tăcere pe Simokatta, Gheorghe Kedrenos şi alţi autori creştini, care au dezvăluit şiretenia muhamme-dană parţial şi superficial în scrierile lor istorice. Voi trece sub tăcere şi pe împăratul Ioan Cantacuzino care într-o mare carte şi prin îndelungată vorbire ridiculizează şi combate cu bună evlavie şi cu înţelepciune împletiturile de minciuni şi cuvintele deşarte aleCu-ranului. Voi oferi însă comentariul făcut de Porfi-rie, filosoful peripatetic, un elin, la Cartea lui Moise, la Sfînta Evanghelie, la Curan

Cînd păgînul mai sus amintit a citit din curiozitate cu cea mai mare atenţie aceste cărţi ale celor trei legislatori şi a cercetat stăruitor legile date de ei spre îndreptarea moravurilor omeneşti, a pronunţat pentru toate diferite sentinţe. Mai întîi, deci, despre Legea lui Moise se povesteşte că a zis : „Legea iudaică este o lege copilărească” ; despre legea creştină că este o „Lege a lucrurilor cu neputinţă” ; iar despre legea muhamme-dană că este o „Lege porcească”. Dar ca nu cumva cuvintele acestui filosof elin să vateme urechile cititorului evlavios, n-o să ne fie greu să tîlcuim puţin mai pe larg intenţia lui. Socotesc, deci, că rostind despre legea iudaică o sentinţă atît de inferioară, el s-a referit la anumite rînduieli şi ceremonii ale legii care, judecate numai din punct de vedere istrric, se văd lipsite de orice folos pentru îndreptarea moravurilor. Aşa, de pildă, că mîncînd Pastile, adică mielul fript, azimile şi ierburile amare, să stea în picioare, încălţaţi, să aibă toiegele în mînă ; să-l mănînce cu avînt şi grabnic, astfel încît să nu rămînă pe dimineaţă nimic din cele puse înainte ; oasele care nu se pot mistui în stomac şi celelalte care se socotesc a fi necurate şi scîrboase să le ardă cu foc şi altele asemenea Fireşte, dacă ne vom referi la imaginea spirituală a Paştelui, ele nu înseamnă nimic altceva decît că trebuie să-şi aducă aminte că au fost cîndva înstrăinaţi în Egipt, că au fost reţinuţi în robia cumplită şi îndelungată a lui Faraon, că pînă la urmă au fost izbăviţi miraculos de braţul lui Dumnezeu conduşi fiind de Moise şi Aaron şi au sosit din această robie în pămîntul cel făgăduit, căci Pasha pe evreieşte înseamnă „trecere” sau „strămutare”. Deci cînd a văzut elinul multe ca acestea şi altele asemenea în Vechiul Testament şi n-a putut pricepe sensul lor cel tainic, a zis că legea lor este copilărească. Iar cînd citea Evanghelia, dar mai cu seamă primul capitol al sfîntului Ioan : „La început era Cuvîntul” şi celelalte, se spune că a zis : „Sublim grăieşte barbarul”.

Iar despre legea evanghelică acelaşi a spus că este a lucrurilor cu neputinţă pentru că a văzut, după cum socotesc, că unele porunci şi sfaturi par să depăşească puterile omeneşti, cum ar fi: „De vrea cineva să-şi cîştige sufletul, trebuie să şi-l piardă; „De vorbeşte cineva de rău pe cel credincios, acela să-l binecuvîn-teze” „De-i va lua haina, să-i dea şi cămaşa”; „De-l va lovi în obraz, să-l întoarcă şi pe celălalt” ; „De va greşi fratele de şaptezeci de ori cîte şapte pe zi, de atîtea ori să i se ierte” astfel ca „Soarele să nu apună întru mînia lui”; în sfîr-şit, „De vrea să fie desăvîrşit, toate ale sale să le dea săracilor”, iar pentru sine să-şi lase numai crucea adică suferinţa, răbdarea, ascultarea, dispreţul, batjocurile, clevetirile, prigonirile, şi pînă şi sufletul său să şi-l pună pentru prieten. După cercetarea acestor porunci ale Mîntuitorului – aspre, însă impuse de sfatul Domnului – , judecind necredinciosul greutatea lor şi făcînd o argumentare sofistică de la cele parţiale la cele generale, a încheiat cu un paralogism şi a spus că legea creştină este o lege a lucrurilor cu neputinţă. Nici nu e de mirare că omul păgîn, la prima vedere, n-a putut pătrunde şi pricepe puterea şi sensul cuvîntului adevărului dumnezeiesc ;Evangheliile îi arată chiar pe apostoli, mai înainte de a primi în­ţelepciunea turnată prin harul preasfîntului Duh ce se pogorîse asupra lor, încercînd o greutate egală cu în­doiala cu privire la bogatul ce avea să se mîntuiască sau la trecerea cămilei prin urechile acului. Primind însă cele mari şi minunate în dar de la dumnezeiasca economie, ei au înţeles că cele ce li se par oamenilor a fi cu neputinţă, la Dumnezeu sânt cu putinţă. Dar nu voi mai zăbovi asupra acestora.

Cealaltă părere a unui atît de mare filosof, deşi idolatru necredincios, s-o judece cititorul nostru fără nici o tulburare a minţii sau părtinire lăuntrică şi să cerceteze ceva mai adânc de ce a dat el o sentinţă atît de batjocoritoare şi dispreţuitoare despre legea muhammedană şi a numit-o lege porcească, adică a dobitoacelor mai proaste şi mai rău puturoase decît toate. Fără îndoială că multe lucruri caraghioase şi fără nici un sens ale legii Curanului l-au putut convinge pe Porfirie să le aibă într-o consideraţie atît de inferioară. Totuşi, după părerea mea, două pricini au fost mai mari şi mai de căpetenie. Cea dintîi cred că e faptul că în legea muhammedană sînt îngăduite foarte multe – chiar dacă nu toate – oarecum animalice, lipsite de orice pricepere şi sens, dar poruncite drept lucruri foarte necesare, aşa încît dacă animalele cele necuvîntătoare ar fi avut capacitatea de a grăi şi modul de a-şi arăta intenţiile, cu adevărat şi-ar fi bătut joc de un astfel de legislator, iar legea lui ar fi declarat-o mîrşavă şi vrednică de batjocură. Căci cine dintre cei cu înţelegere ar socoti că e un merit, ca pe fiecare om – afară de muhammedan – să-l lipseşti de agonisita lui, să-i jefuieşti pe toţi de toate fără nici o teamă, să propovăduieşti că cea mai bună faptă şi de mai mare merit este să ucizi ? Totuşi, legea muhammedană nu numai ca îngăduie ci şi porunceşte, şi nu numai că po-runceşje ci, dacă cineva nu face aceasta, îl socoate că a păcătuit de moarte. Specificul justiţiei popoarelor şi al dreptăţii sociale este ca fiecăruia să i se dea ce e al lui. LegeaCuranului, dimpotrivă, proclamă că nimeni în lume n-are stăpânire asupra vreunui lucru, afară de cei ce urmează Curanului. Cu un cuvînt, toate şi le atribuie lor, ni­mic nu este îngăduit altora, nimic nu aparţine altora, nimic altceva nu socotesc a fi drept. Aceasta, deci, este partea din legea Curanului care, fiind lipsită de orice raţiune şi sens, ca o piatră ruptă din marginea prăpastiei se prăbuşeşte vertiginos în adîncul ignoranţei.

Cred că a doua pricină pentru care filosoful mai sus amintit s-a arătat atît de scârbit de învăţătura Curanului este faptul că Muhammed pune binele suprem în simţul extern şi comun tuturor animalelor. După ce le-a slăbit discipolilor săi (în lumea aceasta) toate frînele destrăbălării, îmbuibării, plăcerii pîntecelui şi a celor de sub pîntece, el le făgăduieşte şi în viaţa viitoare (unde oricine care s-a nevoit după lege nădăjduieşte să-şi ceară de la preadreptul judecător adevărata fericire şi cunună) plăcerile trupului cele fără de osteneală : lupte amoroase, fapte vitejeşti, victorii, domnia lui Bachus şi orice desfătare şi gîdilare a tuturor simţurilor ca pe un lucru prea dulce, precum porcilor celor buboşi noroiul şi mocirla prea împuţită. Şi mai afirmă că le va da posibilitatea să scoată din plin din adîncul larg al relei cinstiri.

Acestea pe scurt spuse, dar după cum socotesc destule, le-am adus spre pildă pentru ca cititorul nostru să-l poată cunoaşte lesne pe balaur după trompă. Iar celelalte numeroase capete de şarpe cu atîtea limbi de năpîrcă le va vedea pe urmă în această carte a noastră alcătuită pe scurt. De unde nădăjduiesc nu numai că cititorul va confirma sentinţa filosofului mai sus numit, dar şi că, minciunile Curanului fiind puse alături de aşezămintele adevărului, va decide împreună cu dumnezeiescul proroc că povestirile nelegiuiţilor sînt cuvinte deşarte, basme, născociri ale unui creier vătămat şi rodul celei mai proaste minţi.

Dar de ce mi-am luat eu, preaiubitorule de oameni cititor, această osteneală ? Voi arăta, pe scurt. Maiestatea-sa imperială, preamilostivul meu domn, după ce a povăţuit îndeajuns pe supuşii preaaugustei sale împărăţii prin atît de multele şi marile osteneli depuse pentru învăţarea lor la tot felul de ştiinţe şi meşteşuguri bune şi după ce pe cea mai mare parte dintre nobili el însuşi i-a trecut prin rădăcinile amare ale virtuţii, mergînd el înainte, şi i-a adus cu bună sporire la culesul şi gustarea aceloraşi prea dulci roade, şi la toate cele care-l fac pe om desăvîrşit i-a învăţat pe toţi prin propriul său exemplu, a socotit (şi într-adevăr cuviincios), că nu sînt îndestulătoare cele ce ţin numai de cinstea politică, ci că la fel de necesare sînt şi cele prea trebuincioase spre cinstirea dumnezeiască şi a credinţei ortodoxe. De aceea, organizînd şi îndreptînd mai întîi cîrmuirea – cea politică dar şi cea bisericească – şi întărind pravilele pămîntene şi ale sfinţilor părinţi prin felurite mijloace, neîncetate osteneli, nesfîrşită sudoare şi cheltuind aurul pentru îndrumarea statului, nu numai ca împăratul pe supus, nu numai ca generalul pe ostaş, nu numai ca dascălul pe ucenic, ci mai presus de aceasta ca tatăl pe fiu l-a iubit, l-a învăţat, l-a îndreptat şi l-a adus la cea mai bună stare a moravurilor. Tot aşa, ca să nu se lipsească de titlul de păstor vigilent şi de acela de păzitor clarvăzător şi grijuliu, s-a mai străduit încă şi a reuşit să descopere fiecăruia, oricui, nu numai ce să facă, ci şi de ce se cuvine a se păzi şi a fugi : sperieturile relelor rînduiri, adică rătăcita rea cinstire a idolatriei, concesiile fără noimă ale legiuitorilor mincinoşi, aiurelile acoperite şi pînă acum tăinuite ale nelegiuiţilor, poruncile cele viclene şi ucigătoare ale antihriştilor şi ale duhurilor răutăţii. Dar mai mult decît atît, după cum mi se pare, maiestatea-sa imperială a socotit că trebuie să păzim şi să fim cu deosebire precauţi şi pentru religia muhammedană şi legeaCuranulm care, deşi chiar prin ea însăşi se vădeşte drept lipsită de orice temei al conţinutului său, împreună cu însuşi Imperiul muhaimmedan atît a crescut în scurtă vreme, încît a molipsit cu veninul său cel aducător de moarte aproape toată Asia, o mare partea Africii şi o parte nu mai mică a Europei. Iar apoi, cu timpul, s-a răspîndit atît de mult, încît acum rîurile Indus, Volga, Donul, Nistrul, Dunărea, Sava (prin armele Cezarului Ungaria e curăţită deja), Marea Mediterană, Nilul, Arabia pustie, Petrea şi gurile Eufratului cinstesc reaua credinţă a Curanului.

Dar pentru ca să nu-şi închipuie cineva mai puţin iscusit în legile şi în cărţile popoarelor orientale că ar fi vreo taină dumnezeiască în ele, sau că o voinţă a lui Dumnezeu necunoscută oamenilor ar ajuta (nu zic ar îngădui) pe necredincioşi şi pe barbari ca odată cu armele să suprime şi să modifice şi religia (căci Dumnezeu nu vrea decît cele bune şi nu face decît cele prea bune), a binevoit maiestatea-sa imperială să mă însărcineze pe mine, robul său (ca unul mai puţin capabil, după merit, pentru lucrurile foarte însemnate, cîrmuite cu pana sau cu sabia), să dau la lumină o carte – într-un stil inferior şi cu o vorbire simplă – despre religia muhammedană şi despre cârmuirea politică a poporului musulman, despre ce se povesteşte şi se crede la acele popoare barbare, scrisă fără născociri, fără blam, fără adăugiri şi fără vreo scădere, ca să cunoască şi să vadă poporul credincios al acestui imperiu că neamurile arabe,persane, turceşti, tătăreşti şi altele cîte mai sînt, care cinstesc această credinţă rea, s-au robit întru această necuvîntătoare şi lesnicioasă credinţă pentru că la ei rânduielile rele se socotesc drept virtuţi şi rătăcirile drept răsplătire şi cred că adevărata fericire stă în poftele trupeşti, în dorinţele nedomolite, în dezmierdările neînfrînate şi întru îngăduinţa liberă a păcătuirii ; şi citind, să le poată astupa gura cu însăşi nedreptatea lor.

Cu trecerea timpului, stăpînirea acestui popor a crescut şi s-a răspîndit atît de mult, pentru că împuţinîndu-se virtuţile la romani, la greci, la bulgari şi la alte popoare creştine, slăbind instrucţia militară, ni-micindu-se unirea creştină, călcată fiind prea aleasa cîrmuire politică, stăpînitorii unor regate şi imperii atît de înfloritoare au căzut mai întii în patima de a se lăsa înfrînţi de relele lor rânduieli ; iar după aceea duşmanul cel comun al lumii întregi i-a biruit pe cei învinşi, i-a legat pe cei legaţi, şi pe cei robiţi de ei înşişi i-a robit jugului cumplit al tiraniei sale şi i-a înjosit.

De aceea, cunoscînd acestea, să-şi aducă aminte poporul rusesc cuvîntul poetului: „Fericit cel pe care nenorocirile străine îl fac să se teamă”, să se păzească de relele rînduieli şi de slăbiciunile împăraţilor şi împărăţiilor de mai înainte, capul năpîrcii să-l strivească mai înainte de a se naşte ea, pe leul cel „răcnind şi căutînd pe cineva să înghită” cu bărbăţie să-l doboare, iar sieşi să-şi impună înfrînarea păcatelor şi, înfrîngîndu-şi ghimpii virtuţilor, întru aceasta să se îndemne, în sfârşit, întoroîndu-se la cele de faţă, să spună mai des împreună cu dumnezeiescul părinte David: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege bîrfele, dar nu sînt ca legea ta, Doamne”

Iar de aceste osteneli ale noastre satură-te cu înţelegere, preaiubite cititor, şi înalţă lui Dumnezeu mulţumire, împăratului tău arată-i servicii credincioase, iar mie întinde-mi o mînă de ajutor. Să fii sănătos !