Share on Twitter Share on Facebook

SCENA III

VICTOR — LIZA

LIZA (mergând înaintea lui Victor și observând tava): Zahar ai uitat să pui... și... i-ai adus cu lapte... ți-a zis cu rom.

VICTOR(stând la îndoială): Ba nu!

LIZA: Ba da.

VICTOR (suspinând): „Mai întâi o pierdere treptată a memoriei..." (merge la dulap, scoate o sticlă și pune rom în păhăruț, pune zahar în farfuriuță și se duce cu tava în odaia din dreapta) voila, voila, on y vole.

LIZA: Ce are? ce-a pățit băiatul ăsta de la o vreme încoace? Nu-i glumă... 0 fi bolnav! Trebuie să-l întreb, trebuie să-mi spuie numaidecât. Eu nu știu ce să mai crez de el. (Victor reintră din dreapta cu niște haine la subsuoară și cu o pălărie cilindru în mână. Ca să-și descarce mâna își pune pălăria pe cap; pălăria îi merge peste urechi.) Victore! (Victor, distrat, merge spre dulapul lui.) Victore!

VICTOR: St! ce?

LIZA (urcând cătră el și cu tonul scurt): Victore, ce ai?

VICTOR(distrat): Cu rom? cu lapte?

LIZA:Nu, zăpăcitule, nu! Ce ai? Ce-ai pățit?

VICTOR: N-am nimica.

LIZA: Cum n-ai nimica? (îi ia pălăria din cap și o pune pe un scaun.) De vreo zece zile-ncoace, pare că ești de pe altă lume, uiți de la mână până la gură. (Victor ridică ochii la cer.) Nu-nțelegi ce-ți vorbește omul, nu știi ce spui. (Victor același joc.) Râde tot otelul de tine; pentru asta madama te-a dat din birt aicea sus; se plângea toți mușteriii de tine; nu mai erai bun de nimic, spărgeai tot, nu înțelegeai ce-ți comandă oamenii. Nu ții minte că alaltăieri ai turnat o supă în pălăria unui mușteriu pusă pe masă? Dacă nu eram eu să mă pui pentru tine te dedea madama afară.

VICTOR (ascultă tirada indiferent; merge la dulap, ia peria și începe să curețe hainele) Da. (Apoi merge să șează pe scaunul cu pălăria ca să șteargă hainele șezând.)

LIZA (desperată, oprindu-l): Ce faci? Ce faci? (ÎI oprește să strivească de tot pălăria, trăgându-l repede de mână.)

VICTOR: Nu vezi ce fac? periez hainele dobitocului de colo! Ce nesuferit pasajer! De-ar pleca mai curând!...

LIZA (zguduindu-l): Ți-ai pierdut mințile, sărace!

VICTOR: Și ce treabă ai d-ta?

LIZA:Cum ce treabă? Nenorocitule, n-o să ne cununăm peste câteva zile?

VICTOR (confuz): Ba da ! (periază cu putere.)

LIZA: Ei! Atunci! vreau să știu pentru ce ești zăpăcit... Spune: ce ai? ce-ai pățit?

VICTOR(oprindu-se din periat): N-am nimic. (se freacă cu peria pe mână.)

LIZA: Ba ai. (căutând cu gândul și înfricoșată.) Ai jucat iar cărți și-ai pierdut.

VICTOR (periind mereu): Nu.

LIZA (zâmbindu-i și mângâindu-l): Spune drept: mă temi de cineva.

VICTOR (același joc): Nu.

LIZA: Atunci, ce? (se aude soneria în fund.)

VICTOR(același joc): Voila! Voila!

LIZA: Răspunde, ce? (îl scutură de mână.)

VICTOR (iritat): Ce! ce! n-am să-ți spun dumitale ce, domnișoară Lizo. Lasă-mă-n pace.

LIZA (înecată de plâns): Așa? cine sunt eu să te-ntreb? Să te las în pace? (se aude soneria în stânga de trei ori scurt și glasul Fifinii strigând: Lizo! Victor tresare, se oprește din periat hainele și peria îi scapă din mână și cade pe scaunul cu pălăria. Se ridică degrabă, ia pălăria; o îndreptează cât poate, strânge, cu ajutorul Lizei, hainele, se răpede la ușa din stânga, pe care o găsește încuiată, apoi la ușa din dreapta, o deschide și aruncă, printr-însa, hainele, pălăria și peria.)

FURTUNESCU (de afară): Ia seama ce faci, gogomane!

VICTOR (amețit): Da! Domnule! (se întoarce spre stânga, Liza îl urmărește dezolată; când au ajuns la mijlocul scenii, se deschide ușa din stânga prin care scoate capul Fifina.)