Share on Twitter Share on Facebook

SCENA VI

PERUZEANU, VICTOR apoi LIZA

(Soneria zbârnâie în fund. Peruzeanu citește la dreapta)

VICTOR (intră cu o tavă plină de serviciuri; sonerie până la ieșirea lui): Voila, Voila... (trântește pe dulap tava care pierzându-și centrul de gravitate se răstoarnă.) On y vole... on y vole. (iese repede prin, fund la stânga.)

LIZA (intrând din fund prin stânga la zgomotul tavei, se lovește piept în piept cu Victor, care-și urmează drumul prin coridor strigînd: On y vole): Iar ? Doamne sfinte, ce-i de făcut cu băiatul ăsta?... A nebunit de tot.

PERUZEANU (care a lăsat gazeta când a căzut tava și s-a întors să vază ce e): Ce e, fată? ce s-a-ntâmplat?

LIZA (plângând): Ce să fie, domnule, nenorocire!

PERUZEANU: Ce nenorocire?

LIZA (același joc): Mare, domnule, băiatul cu care sunt logodită, Victor, garçonu! de aici, îl știi dumneata...

PERUZEANU (râzând): A! dobitocul cela tânăr cu colții pe frunte...

LIZA: Da, domnule.

PERUZEANU: Ei, ce?

LIZA: Nu știu ce are, domnule, e așa de zăpăcit de la o vreme încoace, încât mi-e frică să nu fi înnebunit. Nu mai are capul la loc, nu mai aude, nu mai știe ce vorbește, nu mai ține minte nimica...

PERUZEANU: Trebuie să fie amorezat.

LIZA (cu sfială): Da, domnule, este. De trei luni de zile ne-am logodit. Madama, stăpâna otelului, ne-a făgăduit că ne cunună când om strânge o sută de galbeni... Și el acuma s-a smintit... De câteva zile, în loc să facă iconomie, a spart serviciuri de peste 300 de franci!... Uite. (strânge cioburile de jos și plânge.) Nu știu ce să mai mă fac cu el.

PERUZEANU (cu chef): Trebuie numaidecât cununie... ca să-l faci să-și vie în fire. Ascultă-mă pe mine... Pentru că eu îmi explic starea în care se află tânărul tău. Sufletul tânăr este ca aburul: daca nu-i pui piedici, merge-n sus ușor ca fulgul; dacă însă îl împiedici, îl întemnițezi, îl apeși, ajunge să spargă și pereți de fier.

LIZA: Firește...

PERUZEANU: A! dar am uitat să te întreb un lucru. Ai mumă?

LIZA: Da.

PERUZEANU: Rău. - Tânără ori bătrână?

LIZA: Mai mult bătrână.

PERUZEANU: Bine. Te iubește?

LIZA: Nu prea, pentru că mi-e mumă vitregă.

PERUZEANU: Și mai rău. Nu cumva nu poate suferi pe bărbați?

LIZA: De, domnule, știu și eu! A fost măritată de trei ori până acuma și acuma ar vrea iar să...

PERUZEANU: Bine! Dar... (scărpinându-se în creștet) nu cumva face teorii?

LIZA: Nu, domnule, face cozonaci.

PERUZEANU: Cozonaci, bine. Atunci trebuie să te cununi numaidecât.

LIZA: Dar n-avem încă o mie de franci, el n-are nimic și eu am numai opt sute pe care mi-i păstrează madama.

PERUZEANU: Dar îl iubești pe zăpăcitul, 'ai?

LIZA: Cum nu, domnule, mai mult decât el pe mine; dar nu-i arăt.

PERUZEANU (aparte): Femeie! (tare.) Ei! atunci, fiindcă ești protejata femeii mele și pentru că mă interesează romanul tău, îți făgăduiesc să te scap eu de lipsa care te oprește să fii fericită.

LIZA: A, domnule ! Cum să-ți mulțumesc ! Să trăiască coconița Iulia și co...

PERUZEANU (punându-i mâna la gură): Atât, nenorocito! ajunge!

LIZA: Mă duc să-i spui și lui să-l mai liniștesc, bietul băiet! (iese iute prin fund.)