Capitolul I - POEZIA - ROMANUL - NOVELA - DRAMA - CRITICA LITERARĂ

Poezia română în jumătatea a doua a sutei XIX, sută fără soț - impari musae numero gaudent!... și ele erau fără soț, nouă! — ni se prezintă în toată maturitatea ei complexă ca un tapet multicolor, bizar, — dacă n-ar fi rațional, — straniu - dacă n-ar fi logic, — în care milioane de fire de toate culorile, tonurile și nuanțele posibile și imposibile, imaginate și imaginabile (de la un pembe cât mai spălăcit până la conabiul cel mai posomorât), ca sub mâinile fermecate ale unei țesătoare din basme, se întrețes, se împleticesc, se încârligă în zigzaguri fantastice, însă conduse de o strictă sistemă, vagabonde, însă cu un țel bine și precis determinat - cântând amorul, avânturile generoase, durerile și suferințele, speranțele și idealurile unui neam întreg de martiri și de eroi; cântând, mai presus de toate, Patria și Poporul, deși șovăind uneori, pe cărările abrupte ale Parnasului, către precipițiul de trei ori mortal al pesimismului; întrebuințând pentru scopul ei frumos și mare, cu aceeași dezinvoltură, de la genul cel mai badin până la grava odă, până la balada istorică și epopeea eroică, toate acestea apucate cu o egală putere, cu un egal avânt, cu o egală inspirație de către poetul român, care nu putea, ca român, să fie altfel; căci șoimii, cari, sub bolta azurie, cu mult dasupra piscurilor stâncoase ale Carpaților străvechi, se învârtesc în spirale gigantice, ascendente — sic itur adastra!- pătrund cu privirile lor până în zare departe, către miazăzi, unde, ca un brâu de argint, sclipitor sub razele soarelui, serpuiește anticul Istru, o veche cunoștință a persanului Darius, sau Dariavus, cum vor savanții moderni, în tot cazul fiul lui Histaspe, — pater... certus de astă dată; apoi, către miazănoapte și apus, zăresc munții Apuseni cei bogați în aur, vâd ținuturile Mureșului, comori de brazi și de feciori ca brazii, — în zadar torturați să pronunțe barbarul teremtete! în loc de sublimul „înalță-ți lata frunte” - văd încântătoarele și smălțatele țări ale Bârsii și Oltului, Amlașului și Făgărașului, și Banatul, grânar al unei împărății, și prin urmare tot așa, poetul, din înălțimile la cari-l aruncă inspirația și imaginația, îmbrățișează cu privirea si munții, si codrii, și dealurile, și colinele, și văile, și vasta țarină sudică, și grandiosul parc nordic al neamului român, apucând cu un ochi Tisa, cu altul Dunărea, cu altul Nistrul și cu altul Marea, și cântând un imn solemn, secular, titanic: contopirea lor — idealul lui.

Aceasta este poezia română în jumătatea a doua a secolului XIX; aceasta a fost activitatea poeților noștri, începând cu dulcele Paris Momuleanu și terminând cu pleiada din zilele noastre.

Să-i iubim pe poeții noștri, să-i venerăm! — ei sunt sacerdoții cultului național!

Acum, dacă de la poezie trecem la roman și la novelă, trebuie dintru început să căutăm a preciza bine raporturile dintre ele: romanul este pe lângă novelă ca un stejar uriaș pe lângă o răsură altoită; sau, mai bine, novela este pe lângă roman ca o camee pe lângă o statuie.

Romanul? Dar romanul e viața, nu a unui individ, ci a unei societăți întregi, cu tot cortegiul ei de necazuri, de porniri, de devotamente, de meschinării, de dragoste, ură, răutate, bunătate, invidie, admirație, de josnic, de sublim, de brutal, de eteric, de egoist, de altruist, în fine, toate variațiile de cari sufletul omului, în virtuozitatea lui cunoscută, este capabil.

Îl avem romanul, și îl avem cu succes, ne putem mândri că posedăm astăzi în limba noastră această epopee modernă, oglinda fidelă a societății! 

Dar drama ce e? Este romanul în acțiune.

O avem!

Și aceea ce zicem despre roman și dramă o putem spune despre novelă și comedie, despre aceste mici firimituri, aceste zaharicale, precum spuneau acei fins gourmets, acei pricepuți tabietlii, răposații bunii boieri, părinții bonjuriștilor de la 48, zaharicale a căror savoare concentrată înlocuiește cu succes cantitatea nutritivă.

Paralel cu genurile literare, s-a dezvoltat firește și critica literară, și, grație ei, în a doua jumătate a secolului XIX, suntem stabiliți asupra unor adevăruri, de acum indiscutabile, și anume: că arta e impersonală cu cât artistul e mai personal, pentru că din personalitatea lui rezultă impersonalitatea ei, că tezismul și tendenționizmul sunt două școale deosebite, și astfel poți trata o teză cu tendență, însă, ca artist, care nu ești o persoană, ci o rezultantă a mediului social, nu ți-e permis a avea tendența de a trata o teză; în fine, că ultimul cuvânt al artei nu poate fi decât ori cauzalitatea sintetică, ori palpitarea la suferințele lumii actuale și la năzuințele unei lumi viitoare, în care „răi n-or să se mai nască și proști n-or să mai fie!”