INTRODUCȚIE
Mai întâi două întrebări:
nu e așa că decât să ai o mie de cititori mediocri e mai bine să ai o mie și unu de scriitori buni?
nu e așa că decât o sută de amatori e mai bine să ai două sute de artiști și tot atâția critici?
Ei bine! la noi, din norocire, așa este; nu avem pe acei cititori, dar îi avem pe acești scriitori; n-avem amatorii, dar avem artiștii; avem criticii!
Românul este născut poet, s-a fost zis odinioară.
Odinioară! e mult de atunci!
De atunci și până astăzi a trecut vreme; un an a fost roditor cât un veac pentru avântul cu care acest popor s-a aruncat ca o Andromedă dezlănțuită, la coapsa fugosului Pegaz, pe calea fără de capăt cunoscut a progresului! Societatea noastră a progresat! Astăzi românul este născut poet și critic, câteodată și biciclist. El mânuiește cu aceeași dexteritate versul și proza; el înțelege cu o egală siguranță, niciodată dezmințită, toate ramurile de artă - tot ce e mare, bun, adevarat și frumos!
Frumosul! a! frumosul! Frumosul nu e decât marele, bunul și adevărul în mișcare, precum zicea favoritul elev al vicrimei demagogiei și tiraniei ateniene, moștenitorul intelectual al sublimului băutor de cucută, divinul Platone.
Care român nu a publicat ceva?
Cine n-a criticat tot?
Cine e acela dintre noi — mare, mic, tânăr, bătrân, bărbat, femeie, de ambe sexe — care, fără să aibă nici o daraveră cu preoții Temidei legate la ochi, n-a admirat totuși acel mirific monument de pe splaiul râului „cu apă dulce, cine bea nu se mai duce”, pe care îl numim Palatul Pașilor Pierduți, fericiți când nu ne pierdem acolo decât pașii?
Cine e acela care nu așteaptă cu nerăbdare atât marea frescă a Ateneului Român, cât și marele Palat al Domeniilor de pe bulevard, cu capricioasele și fantasticele sale învelitori prismo-piramidale, între cari două mici cupole
Cine n-a plâns la dărâmarea monumentalului Turn al Colței, operă titanică a soldaților învinsului de la Pultawa, zvăpăiatul erou nordic, victimă a unui glonț până acuma rămas anonim, Charles Douze, cum zice patriarhul de la Ferney, cum zice marele și nemuritorul Voltaire? Și cine n-ar fi în stare să strige: sacrilej! de trei ori sacrilej! când ar cuteza cineva să se atingă de bisericuța Stavropoleos, modest ascunsă la spatele giganticului Palat al Telegrafelor, Telefoanelor și Poștelor — și acela o minune! — de acea mică bisericuță, acea perlă fină de artă bizantină, acel exemplar unic de o puritate de stil impecabilă, care înlocuiește maiestatea greoaie a catedralei gotice de sub cerul plumburiu al Nordului prin o grație particulară a operilor ivite, écloses, sub cerul totdeauna limpede, cald și albastru ca peruzeaua din inelul unui strălucit Harun-al-Rașid, - acest monument, în fine, care are, pe lângă farmecul frumuseții artistice, darul sfânt de a ne inspira o adâncă simțire sufletească nouă, strânepoților pietoși, la amintirea duioasă a vitejiilor și iubirii de moșie, de neam și de credință ale întru fericire repauzaților noștri voivozi?... Cine?
Cine oare, amice Gion? Cine, bunul meu amic? Cine? Mizericordie divină!!
Ar fi pe atât de bizar pe cât de straniu să fie acela un români... Nu! Să depărtăm aceste gânduri pesimistci să nu ne lăsăm a fi atinși de neagra boală a veacului! Pesimismul este lipsa de voință, lipsa de vlagă, lipsa de avânt, lipsa de curaj, lipsa de bărbăție, lipsa de energie, lipsa de speranțe, lipsa de viitor!
Nu! să avem avânt! Da! să avem curaj! Să avem mai ales speranța că putem răspunde* hotărât la întrebările de mai sus — întrebări de la cari atârnă viitorui nostru intelectual, cultural, național, - astfel: acela nu este, nu poate fi un român, nu este, nu poate fi decât un străin!!
Cititorul, sperâm, trebuie să fi luat seama, după șirurile de mai sus că, în vastul studiu de față, pe care totuși ne
Care va să zică, ne-am înțeles: materialul este al națiunii, metoda este a lui Gion, redacțiunea numai este a noastră; iată ce ne rămâne.
Să începem dar; spațiul strâmt de care dispunem nu ne permite a ne prea lungi la prisoase de stil.
