Luna strălucește ca o lampă mare,

Revărsând splendoarea-i până-n depărtare.

La ospățul falnic, strânsă-i oaste multă;

Toți vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.

Dar ca și stejarul mândru de la munte,

Mircea-și netezește nobila sa frunte,

Și ca și stejarul mândru când înfruntă

Crunta vijelie, Mircea se încruntă.

Și, apoi, se scoală deodată-n picioare

Și cu glas puternic le strigă: „Tăcere!

Ați uitat voi oare pe al vostru Domn,

Ce-și visează țara chiar în al său somn?

Cum acele vremuri sfinte le uitați,

Când pe Mircea-Vodă voi îl respectați?

Ce? sunt oare altul, sau voi sunteți alți?

Sunt pitici acuma brazii cei înalți?

S-a surpat Carpatul și, din rădăcină,

Stânca se preface într-o moale tină?

Nu mai curge Istrul în largul său pat,

Și patriotismul vostru v-a secat?

Mâine este lupta, lupta cea de moarte,

De la care-atârn-a României soarte!

Glorie sau moarte vom întâmpina;

Însă jur pe ceruri nu vom dezarma!

Căci ce este moartea dacă nu e viață?

Dacă n-o privește un român în față?

Nu mă tem de moarte, sunt ostaș de seamă;

Chiar de veșnicia-i nu vreau să am teamă!

Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid;

Va vedea că Mircea nu-i un invalid!

Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân,

Dar am suflet tânăr, că mă știu român.

Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet,

Fluturând șalvarul marelui profet;

Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul

C-are să ne-nsufle frică cu șalvarul...

Ei bine! atuncea, noi să-l încălțăm!

Și al României nume să-nălțăm!

El insultă crucea; nu-nsult semiluna;

Sincera credință respect totdeauna;

Însă vai d-acela ce p-a mea lovește!

Chiar ca d-un perete capul își isbește!

Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârșim,

Să zdrobim odată pe-acest Ilderim!

Da! să știe bine cruntul ienicer

C-aici se-ntâlnește cu un zid de fier,

Zid compus din piepturi brave oțelite,

În a țărișoarei dragoste călite!

Poate-avea el oaste cât frunză și iarbă,

Eu ridic din umeri și îmi râz în barbă;

Căci, nu numai țara mi-apăr până mor,

Și-al creștinătăței sunt apărător;

De-a mea misiune sacră-s conștient:

A Europei strajă sunt în orient.

Deci, năframă albă într-un băț să puneți

Și la turc să mergeți îndată, să-i spuneți,

Că capitulați bucuros semnez;

Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez!

Mergeți dar cu toții, bravii mei ostași!

Sigur sunt că mâine unul n-o fi laș!

Fiți îndată gata atât vă mai zic:

Fiți la înălțime! și mai mult — nimic!”

Și zicând acestea, cupa lui ridică;

Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică,

Lacrimi de iubire pentru țara sa,

Ce numai eroul știe a vărsa.

Oastea e-n picioare; arme zăngănesc,

Și de luptă bravii toți se pregătesc.

După ce se face sfânta rugăciune,

De Mitropolitul, pentru națiune,

Se închin vitejii; caii lor nechez;

Cu arme sfințite toți se întrarmez.

Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins:

Ilderim trufașul se declară-nvins;

Vede că nu merge nazuri a mai face,

Armele depune, solicită pace,

Și semneaz-acele vechi capitulații,

Drepturile sacre-ale acestei nații...

Crucea-nvingătoare pe cer strălucește,

Iară semiluna de groază pălește!

Istrul și Carpatul, într-un sfânt avânt,

Gloria română împreun-o cânt!