Ca Phoenix, pasărea măiastră,

Tu din cenușa-ți re-nviezi;

Necontenit în zare-albastră,

Tot mai strălucitor te vezi!

O! Ideal! divină torță!

Tu ne-ai condus prin întuneric;

Un pas să facem n-aveam forță

Făr-de reflectul tău feeric!

Pierdeam al minții echilibru

Pe mările făr-de liman,

Eu, iritabilul felibru,

Profet al genului uman,

De n-ai fi fost tu, Tramontana,

Făr, de scăpare cunoscut...

Vai! omenirea fu, sărmana!

Ca un corăbier pierdut!

Pierdut, da! însă totdeauna.

Luptând cu-același dor și foc,

Bravând cu plâns și râs furtuna

Cu-aceleași gânduri de noroc!

Văzând un val ce îl înghite

Un orizont din nou deschis,

Ce, clar și sincer, îi promite

A-i isbândi eternul vis,

Sclipit-ai sfântă stea polară,

Cu raze de speranță pline,

Felibrilor ce te cântară,

Rapsozilor-profeți... și-n fine...

Dar pesimiștii vin să-mi zică;

„Închipuire or miraj!

Noi nu mai credem în nimică,

Noi, am pierdut orice curaj!

Tu Tramontana-ți strălucită

Și-acel liman nu sunt, poete,

Decât oaza-nchipuită

De ochii îmbătați de sete.”

Să vie! Pe felibru-ntrebe-l

Când vom sosi limanul?... Când?

Felibrul, sigur ca și Bebel,

Le va răspunde: „În curând!