Grația domniței

Tânăra Domniță a încălecat:

Pentru prima oară merge la vânat,

Cu-al ei mire june, tocmai sus în munte,

Să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.

Tinerime-aleasă toți voinici băieți,

Intrarmați cu paloș, suliți și săgeți,

Îi urmează veseli. Zgomotul e mare;

Cornul suflă-ntr-una la patru hotare.

Se începe goana. Tânăra copilă

Tremură de spaimă, tremură de milă,

Văzând că-mprejuru-i acea tinerime

Face-atâtea jertfe cu așa cruzime.

Totdeun-un suflet c-al ei delicat

Cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat!

Pe când lăcrimează, iată că de-odată,

Din desiș, în față-i un cerb se arată,

Cu bogate coarne, cu pasul ușor,

Asudat de goană, cu ochi rugător,

Vine și-ngenuchie l-ale ei picioare

Grație imploră, ca să nu-l omoare.

Dar și al ei mire, iată-l că sosește,

Arma-n sus ridică și ochind țintește,

Ca un vultur aprig, cu sulița-i lungă,

Pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă.

„Nu! strigă Domnița! Nu da, dragul meu!

Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu;

Căci mie-n genuche, el s-a prosternat,

Convins că de mine poate fi salvat!

Mie în genuche a venit să ceară

Grație... Eu nu pot ca să-l las să piară!”

Și zicând acestea ea a dezsarmat

Brațul ce-al său mire ține ridicat.

Mirele-i se lasă-ndată-nduioși,

Către cerb se-ntoarce cu blândețe, și,

Când vin toți curtenii cu armele-ardicate,

Junele îi zice: „Mergi în libertate!”

Mult poate femeiea!... cu grația sa.

Orice răutate ea va dezarma!

Share on Twitter Share on Facebook