Cunigunda e geloasă:

Eginhardt întârziază –

Iată-a dimineței rază...

Ce senină și frumoasă!

Un cal roib în vale paște,

Este calul favorit,

Deșelat și obosit –

Ce idee neagră naște!?

Cunigunda e femeie –

Ah! ce gând îngrozitor!...

Vrun catolic?... Un omor?...

Un duel?... A! ce idee!

Ea scoboară trepte-trepte,

Dusă de-un funebru gând

Și pe Dumnezeu rugând:

„Doamne sfinte! Doamne drepte!”

Din donjon până-n devale

E o cale-atât de lungă!...

Când, sărmana! O s-ajungă

Ținta pasurilor sale?

A sosit acum la poartă:

„Hai! deschide! nu mă ține!”

Poarta scârțâie-n țâțâne –

A ieșit... A! crudă soartă!

Iată calul...Unde-i dânsul? ...

E lungit mai la o parte:

Moartea! moartea îi desparte...

Și, gândind, o umflă plânsul.

„Eginhardt al meu! viteze!

Dacă tu ești mort – vorbește!

Inima mi se topește...

Poate-a ta să mă trădeze?”

Plânge Cunigunda vașnic

Și-l mângâie pe viteaz

Și-l sărută pe obraz,

Când, deodată, strigă strașnic

Eginhardt cel elegant:

„Noch a’ Krieg’l, repetir:

Aber nicht vo Bragadir!

...Luther!!... Ich bin protestant!”