El de măriri deșerte, de faimă, nu visează,

Domnia n-o râvnește, de curte stă străin.

Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,

Pe toți îi miluiește, cunună, creștinează.

Dar armele iubește și caii, des vânează,

Și-mbelșugata-i viață își toarce firul lin,

Mărinimos și darnic, cu cugetul senin,

El tot mereu petrece și bea și ospătează.

Așa un veac trăit-a, voios și înțelept,

Și când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,

L-a plâns ca pe-un părinte mulțimea-ndurerată;

Și dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,

În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,

Și tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi șoptesc.