Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,

Un corb bătrân și-ntinde puternic negrul zbor,

Și-n liniștea adâncă, din când în când ușor,

Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.

Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine

Domnița să privească, din 'naltul foișor,

Cum soarele-asfințește, împurpurând de dor

Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,

Când se oglindă-n ape murindele văpăi,

Și blând văzduhul cerne cenușă peste văi -

De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?

– Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit

De taină-îmbălsămată și florile uitării

Îi troienescc posace mormântul părăsit.