Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi

El fuge-nvins și bezna pădurilor l-înghite;

Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite,

Îi curge mândrul sânge pe platoșă șiroi.

Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi,

Și când își amintește cum, de păgâni răpite,

Plăpândele domnițe în lanțuri zac robite,

Și cum tăiați pieriră coconii amândoi,

Pe-un mal de râpă calul și-oprește deodată,

Privește plin de turbă spre zarea-nflăcărată,

Și alba barbă-și smulge și blestemă hain,

Și-amenințând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă,

Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin

În valea unde lupta și moartea îl așteaptă.