*

Umbra morţii se lăsa pe tot întinsul Văii Bistriţei şi împrejurimi şi, parcă încetul cu încetul, se întindea peste întreaga Moldovă. Pentru că foametea cea mai mare a fost în părţile noastre, bieţii oameni îşi luau cele mai scumpe lucruri din casă, unii chiar din vitele pe care le mai aveau, şi treceau în Ardeal şi Banat ca să aducă făină de porumb sau de grâu. Trenuri întregi, pline de moldoveni care purtau pe faţă semnul disperării şi al morţii ce se apropia, au fost numite de ardeleni "trenurile foamei".

Îmi aduc aminte de drama unui preot, din părţile Fălticenilor, care a plecat cu cele două fetiţe spre Ardeal, pentru a le salva de la moarte. Zadarnic însă! În apropierea Romanului, sub ochii lui, i-a murit una din fetiţe iar în gara din Bacău şi cealaltă. Aşadar, "în ţara turmelor şi a pâinii", cum spunea marele Nichifor Crainic, românii mureau de foame.

La insistenţa credincioşilor, preoţii de pe Valea Bistriţei au intervenit la Mitropolia din Iaşi, pentru ca icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, de la Mânăstirea Bistriţa, să fie purtată din sat în sat, poate, poate avea să se îndure Dumnezeu de bietul creştin. Puterea acestei icoane era recunoscută pentru minunile săvârşite şi a fost dăruită doamnei Ana, soţia lui Alexandru cel Bun, în 1401, de către Ana-Irina, soţia împăratului bizantin Emanuil Paleologul.

Casa noastră era în capătul satului Poiana Teiului, în apropiere de Piatra Teiului, pe şoseaua Piatra Neamţ-Vatra Dornei. Nu plouase de multă vreme pe locurile mele, când, pe la jumătatea lui august, au început să sune clopotele. Erau cele ale bisericilor "Sf. Neculai" – din sat şi "Buna Vestire" – aflată peste apa Bistriţei, pe un loc numit Coastă, care era un pinten între satele Poiana Teiului, Poiana Largului, Largu şi Poiana Zăvoiului. Toţi oamenii acestor aşezări au ieşit la capătul satului dinspre Bistricioara şi Ceahlău, unde aşteptau să le vină salvarea. Când, în faţa noastră, a apărut convoiul mult aşteptat, mulţimea adunată a căzut în genunchi iar clopotele din Poiana Teiului şi cele din Coastă sunau atât de frumos, de parcă ar fi fost trase nu de oameni, ci de întregi legiuni de îngeri. Numai de Paşti, când clopotele sunau continuu, mai auzeam aceste sunete rupte din ceruri. Un sobor de preoţi, având în frunte un ierarh venit de la Iaşi, însoţea icoana Sfintei Ana, pe care o purtau doi bărbaţi puternici, partea stângă fiind susţinută de Constantin Vădana, fost primar în timpul războiului. Părea acest om sfârşit de oboseală sub povara imensei greutăţi pe care o ducea. Ne-am alăturat şi noi convoiului care se îndrepta spre Biserica "Sf. Neculai" iar acolo o mare de oameni ocupase toată curtea, livada din jur, uliţa şi şoseaua, în genunchi, rugându-se.

Soarele ardea atât de puternic, încât arşiţa pe care o simţeam în ceafă mă împingea parcă înspre leşin. Nu mai auzeam decât glasul preoţilor, binecuvântarea arhiereului şi plânsetele oamenilor. Am stat mult timp cu faţa la pământ şi fruntea îngropată în iarba uscată. Rugându-mă, la un moment dat mi s-a părut că o adiere de vânt îmi răcoreşte trupul şi sufletul. Din când în când, deschizând ochii, aveam impresia că lumina se stinge lin şi zgomote surde se adună deasupra noastră.

Când am ridicat privirile, cerul – senin până atunci – era întunecat de-a binelea şi începu să-şi dezlege baierele, slobozind peste noi o bură de picuri, apoi, din ce în ce mai tare, o ploaie puternică, astfel că în scurt timp toţi eram uzi până la piele.

Citisem în cărţi de rugăciuni despre minuni, dar niciodată nu am fost martor la un semn ceresc de această mărime. Lumea plângea. Am ridicat din nou ochii înspre ceruri, încercând continuu să deschid gura şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Dangătele clopotelor răsunau tot mai frumos şi parcă încă o dată Iisus învia la noi, acolo, pe Valea Bistriţei.