31 august 1949

Împreună cu tata, am pornit la coasă şi am urcat dealul Vârstatu, situat la apus de Poiana Teiului. Era o zi frumoasă de sfârşit de vară iar cerul albastru, ca o tihnă nemărginită, lăsa doar soarele să-şi semeţească strălucirea peste întreaga vale a Bistriţei. Ajunşi pe moşia noastră, am pornit unul după altul să culcăm iarba. Altădată, plăteam oameni, dar acum trebuia să cosim doar noi doi.

Tata înainta încet, eu în schimb mult mai repede, aşa încât îl ajungeam din urmă, îl întreceam, îi luam brazda lui schimbând-o cu a mea, şi aşa am cosit până pe la ora 9.00. Obosiţi şi flămânzi, ne-am aşezat la umbră sub un măr pădureţ, unde mâncam de obicei şi băteam coasa. În acea zi, Olga, sora mea, întârzia cu mâncarea şi, ca niciodată, tata începu să depene amintiri frumoase din viaţa lui, povestindu-le cu multă duioşie.

Din locul unde stăteam, o privire ageră putea pătrunde până în vale. Spre stradă, era ridicată casa cea nouă, prin faţa căreia curgeau şopotit apele Bistriţei, iar mai sub coastă casa veche, locul unde gătea mama de obicei.

— Tată, îi zic, văd în faţa casei noastre, de o parte şi de alta a şoselei, mai multe maşini.

— Cum, vezi atât de departe? Se miră tata.

— Ehei, tată! Văd şi mai departe. Dacă fac un efort, văd peste Culmea Stânişoarei, hăt, departe, până la Vânătorii Neamţului, i-am zis râzând, după care ne-am ridicat şi am pornit din nou la coasă.

Pentru că nici pe la ora 11.00 Olga nu ajunsese, am început o nouă postată, o brazdă lungă, pe lângă gardul vecin. Când urcam a doua oară, întorcând iarba cosită pe terenul nostru, am auzit o voce de femeie sfârşită de oboseală, voce în care se ghicea disperarea şi groaza.

— Grigore! Grigore! Grigore!

Vecina noastră Maria Bonteanu-Tănase îmi făcea semne disperate.

— Fugiţi! Fugiţi cât puteţi de repede! Mai multe maşini ale Securităţii au oprit acasă la dumneavoastră, iar miliţienii răscolesc peste tot! Te caută pe mata, Grigoriţă. Olguţa plânge iar ţaţa Ioana ţipă prin casă. Fugi cât poţi de repede!

Vecina mea lăsase un copil în leagăn şi doi mai măricei în casă, singuri, şi fugise pe sub râpă, pe malul Bistriţei, ajunsese în satul vecin Roşeni şi urcase şi dealul; în total, alergase vreo 3-4 km.

— Tată, plec!

— Unde? M-a întrebat cu vocea sugrumată.

— Mă duc în lume! Mă duc să mă pierd de pe aceste locuri! Făceţi-mă uitat!

Ne-am îmbrăţişat şi, pe când tata încă plângea, am urcat dealul, apoi am coborât în pârâul Roşeni, am urcat Curătura, după care am trecut pe Măluşteţul împădurit şi, din vârf, supravegheam atât intrarea din spate, cât şi casa veche. Am rămas ore întregi sub un târş şi nu am observat absolut nici o mişcare. Parcă şi vântul adormise. Soarele scăpăta când am decis să mă întorc acasă, orice s-ar întâmpla. Ştiam că, dacă nu-l găseşte pe cel căutat, Securitatea arestează părinţii, fraţii, surorile acestuia şi nu era drept să sufere ei pentru mine.

La casa veche, mama avea o plită cu un cuptor foarte bun şi acolo făcea mâncarea, însă în ziua aceea focul murise în sobă iar mămăliga se uscase în ceaun. Pe cărarea din porumb, m-am îndreptat spre casa nouă, am intrat prin spate în primul hol, am ascultat, apoi brusc am deschis uşa de la holul principal. Un securist înalt a îndreptat spre mine un pistol şi, ochindu-mi fruntea, a strigat parcă mai mult speriat:

— Aruncă baltagul!

Ca şi cum nu aş fi auzit, am pătruns înăuntru dar fără să las din mână toporaşul bine ascuţit şi prevăzut cu o coadă lungă. Acelaşi securist s-a dat înapoi până ce a atins uşa cu spatele, strigându-mi pentru a doua oară:

— Aruncă baltagul sau trag!

Apucând toporaşul de coadă, l-am aruncat cu viteză aşa încât, învârtindu-se, a ajuns la picioarele lui.

— Ce vrei? L-am întrebat.

— Ridică braţele şi treci cu faţa la perete!

Le-am ridicat, dar nu m-am întors ca să nu mă umilesc în faţa lui. Fără să mă atingă, securistul s-a învârtit în jurul meu şi mi-a spus să intru în salon, unde erau deja mama, Olga şi mătuşa mea Aneta Măgură, căreia nu i s-a mai îngăduit să plece. Mai era şi învăţătorul Benedict Hotnog, coleg la Şcoala Călugăreni, care venise să-i predau scriptele şi direcţia şcolii, şi m-am gândit că Securitatea l-a adus special. Câteva minute mai târziu, a apărut şi tata, foarte speriat. Ca să le alung frica, pentru că tata, mama şi Olga erau înspăimântaţi, am căutat să fiu tot timpul deschis, cu voie bună şi plin de curaj, ceea ce am şi reuşit.

Peste circa o jumătate de oră, au venit doi ofiţeri de securitate, într-una din maşini recunoscându-l pe slt. Vasile Asofiei, şeful Securităţii de la Borca. Radia când a intrat în casă:

— Acum, mi-a zis el, Silvia o să-mi rămână mie.

Zâmbind, i-am răspuns ironic:

— Nu aveţi nici o şansă, domnule, pentru că Silvia nu se uită la dumneavoastră. Aspiră mult mai sus!

S-a făcut galben la faţă, semn că era furios şi umilit în acelaşi timp în faţa ofiţerului care îl însoţea. Asofiei îmi era rival. Iubeam amândoi aceeaşi fată, însă el avea foarte puţine şanse pentru că era respins sistematic. În conjunctura creată, bucuria lui era că rămânea singur în faţa acestei fete.

Pe când Olga, cea mai mică din familie, şi poate şi cea mai nedreptăţită, a avut o atitudine dârză în faţa invadatorilor, tata – altfel un om foarte sever şi chiar un mic tiran – se pierduse definitiv. Mama se încurca în răspunsuri, dar era şi dânsa categorică şi sigură de nevinovăţia mea, cerându-le securiştilor să mă lase în pace.

Când am ieşit, cei doi câini lup pe care îi aveam au sărit gărduţul care străjuia florile, tăbărând pe străini. Securiştii s-au dat înapoi, cerându-le părinţilor să-i îndepărteze, dar, în timp ce tata îi alunga, eu îi chemam înapoi, spunându-le că lupii mei se pricep la oameni. Deşi prizonierul lor, eram sarcastic şi convins că prietenii mei credincioşi nu mă lasă în mâinile acelor căpcăuni.

Până la post am fost însoţit de cei doi ofiţeri, securistul care mă arestase şi şeful de post, sosit şi acesta între timp. Pe drum, l-am întâlnit pe Nicolae Andronic, agent sanitar, ai cărui copii, Cezar şi Toma, îmi erau prieteni, primul fiindu-mi şi coleg la Şcoala Normală.

— La revedere, domnule Andronic. Cine ştie când ne vom mai revedea.

Spusele mele de atunci erau ca o predicţie, pentru că nu aveam să-l mai văd niciodată. În centrul satului, am salutat-o pe Maria D. Maftei, o altă colegă de la Şcoala Normală, care stătea în poartă şi mă privea cu frică, încercând, totuşi, să zâmbească.

Sunt momente cruciale în viaţă când, de undeva din adâncul fiinţei tale, simţi că faci anumite lucruri pentru ultima dată, chiar dacă ai vrea să negi sau să crezi că, poate, te înşeli. Aşa a fost şi în ziua aceea. Peste ani, aveam să-i înţeleg adevărul căci, fără să bănuiesc, plecam definitiv de pe acele meleaguri. La întoarcere, n-am mai găsit nici casa, nici grădinile, nici pomi, nici flori, nici câini, nici tei. În acea zi, 31 august 1949, Poiana Teiului dispărea pentru mine ca o Fata Morgana.

La Miliţie, era arestat şi Constantin Cerbu iar mama sa i-a adus o pâine caldă, de la brutăria de peste drum. A rupt-o şi mi-a întins o bucată, pe care am înfulecat-o în mare grabă pentru că nu mâncasem de 24 de ore, iar acasă securiştii îi interziseseră mamei să-mi dea ceva de mâncare.

Cu vocea schimbată, Asofiei a ţipat să scot tot ce am în buzunare şi cureaua de la pantaloni. Costumul nu era făcut la comandă, iar pantalonii îmi erau largi, astfel că trebuia să-i ţin tot timpul cu mâna.

Înnoptase când am fost urcaţi în maşină ca să fim duşi la Securitatea din Piatra Neamţ. Când am văzut Jeep-ul, mi-am zis plin de amar:

— Iată, americanii, în loc să vină să ne scape de cancerul răsăritean, i-au înzestrat pe ăştia cu maşini ca să ne poată aresta pe noi, biete victime ale neamului românesc!

Înainte de arestare, împreună cu Pamfil Sălăgeanu, am recurs la crearea unei organizaţii anticomuniste în zonă, numită "Frăţia de Arme", însă, când mi-am dat seama că acesta devine suspect, am continuat să lucrez pe cont propriu. El a fost arestat pe 28 august 1949, iar eu trei zile mai târziu. Securitatea din Piatra Neamţ era deja informată despre ceea ce se întâmplase în organizaţie, datele fiind furnizate, fără îndoială, de Pamfil Sălăgeanu. Mai târziu, am avut dovezi că nu a fost singurul, contribuind în mod substanţial şi învăţătorul Constantin Hruşcă, de la Şcoala Pipirig, precum şi alţii, în mai mică măsură.

Nicolae Bistriceanu, tot din Pipirig, arestat şi el, mi-a destăinuit că Hruşcă, de loc din Oltenia, venea deseori în vizită motivând că-i este dragă fata lui, Silvia. Profitând de acest lucru, a mers la Securitate unde a denunţat faptul că Bistriceanu face parte dintr-o organizaţie subversivă, dând şi unele amănunte pe care le ştia chiar de la el. Într-un moment de naivitate, i se destăinuise lui Hruşcă. O altă dovadă a fost şi faptul că, în acelaşi timp cu Bistriceanu, a fost arestat şi Hruşcă, dar i s-a dat drumul imediat.

Despre înrolarea mea voluntară într-o grupare anticomunistă, atât părinţii, cât şi surorile mele nu ştiau nimic precis, dar bănuiau anumite lucruri, având în vedere persoanele care mă căutau deseori acasă. De fapt, această organizaţie era o continuare a unui început din copilărie, mai precis din octombrie 1940, când aveam doar 11 ani şi jumătate. La vremea aceea, destinele României erau conduse de generalul Ion Antonescu, şeful statului, şi de Mişcarea Legionară. Pe atunci, primar al comunei Poiana Teiului era Anton Almăşanu care, totodată, era şi şeful grupărilor mişcării din localitate. Anton Almăşanu i-a cerut fratelui meu, Gheorghe Caraza, să facă un cuib de tineri legionari, astfel înscriindu-ne cinci inşi: Gheorghe Caraza – şef de cuib, Aurel Cojocaru, Anton Galbează, Ion Nuţu şi subsemnatul. Deşi cuibul nostru a activat circa patru luni, până pe 23 ianuarie 1941, mi-au rămas adânc întipărite în minte cântecele deosebit de frumoase, trăirea mai presus de orice a iubirii faţă de Dumnezeu, de neamul românesc şi ţară.