Perioada morţii.

În acea perioadă socotită a morţii, tata pleca dimineaţa pe la diferite cunoştinţe care mai aveau încă o rezervă de făină de porumb sau la un prieten, Haralambie Bonteanu, care era morar dar a cărui moară se odihnea de multă vreme, nemaiavând ce măcina. Uneori, venea înspre seară cu puţină făină pentru a face o mămăligă, dar de cele mai multe ori se întorcea cu mâna goală. Şi, tot mai mult, psihoza foamei se adâncea, măcinându-ne parcă intestinele şi stomacul.

Într-o zi, chiar în cursul dimineţii s-a întors cu circa un kilogram de făină de porumb şi i-a spus mamei să facă repede o mămăligă mare. Aşteptam toţi ca la o mană cerească, privind lihniţi cum mama învârtea în ceaun. Când a fost gata, a răsturnat-o pe un fund mare şi a tăiat-o cu aţă în 7 bucăţi, pentru câţi mai eram în casă. A pus-o în farfurii, adăugând acolo puţina brânză şi urda pe care le mai avusesem în casă. Aşezaţi în jurul mesei, aşteptam ca unul dintre noi să spună rugăciunea şi să ne apucăm să hăpăim tot ce aveam în faţă, până la ultima firimitură.

În timpul acesta, de afară, am auzit o voce care cerea ajutor ca şi cum ar fi fost înainte de a-şi da ultima suflare. Fiind cu scaunul chiar în faţa uşii, am ieşit în întâmpinarea străinului, care deja urcase treptele şi se afla în ceardac. Era înalt şi subţire ca un leaţ din gard, cu faţa străveziu-albastră, ochii stinşi şi duşi în fundul capului şi cu un glas care parcă nu mai ieşea din adâncul pieptului. Arătarea a desfăcut un şervet şi de acolo a scos ceva nedefinit.

— Iată, abia mi-a suflat, vin pe jos de mai multe zile. Nu mai am ce mânca şi mi-am făcut o mămăligă din tărâţe cu făină din coajă de stejar.

Speriat ca de o stafie, m-am întors în cameră şi am luat farfuria care mi se cuvenea, apoi am ieşit în cerdac şi am pus-o pe masă, poftindu-l să mănânce. Uimit, mi-a prins mâinile şi, plângând, a început să mi le sărute deşi mă opuneam, mulţumindu-mi pentru dar şi mulţumind cerului că a dat peste mine.

Când am revenit în cameră şi m-am aşezat pe locul meu, mama m-a întrebat ce am făcut. I-am spus.

— Ei, bine, şi-acum ce-ai să mănânci?

— Nimic! I-am răspuns cu multă siguranţă.

A luat de la ceilalţi câte o lingură de mămăligă şi brânză, făcându-mi şi mie o porţie într-o altă farfurie.

— Mănâncă şi tu, Grigore! Hai să mâncăm cu toţii.

Mă privea şi mama, mă privea şi tata. Nu mi-a reproşat nimeni nimic. După ce am terminat de mâncat, mama mi-a spus că gestul pe care l-am făcut întrece orice măsură, că este mai mult decât uman şi se înscrie undeva printre marile jertfe pe care le poate face un tânăr care, înaintea morţii prin înfometare, îşi dă până şi ultima bucăţică de pâine.