Moaştele Sfintei Parascheva.

Tot în perioada foametei din 1946-1947, satul nostru a avut cinstea deosebită să primească în sânul Bisericii "Sf. Neculai" moaştele Sfintei Parascheva, aduse de la Iaşi şi însoţite de mai mulţi preoţi şi un episcop.

Sătul de atâtea nedreptăţi, lipsuri şi neîmpliniri abătute asupra familiei noastre, i-am spus mamei că nu voi merge să mă închin Sfintelor Moaşte, care urmau să rămână în biserica noastră două zile şi două nopţi, chiar dacă până atunci nu le mai văzusem niciodată. Ştiu că tare s-a mai supărat mama şi n-a mai zis nici un cuvânt însă am văzut cum, pe obraji, au început să îi alunece lacrimile.

În timpul acelei zile, ca să îmbunătăţim puţinele merinde pe care le mai aveam, surorile mele au mers pe deal, prin pădure şi au cules ceva bureţi. Când aceştia încă mai fierbeau, înnebunit de foame, am luat câţiva şi i-am mâncat cu sare.

S-a înnoptat, am intrat în pat şi am început să halucinez. De la picioare, urcând spre genunchi, apoi sus, până la coapse, îmi simţeam corpul cum se răceşte şi aveam senzaţia că sunt paralizat. Ai mei nu ştiau ce să facă în jur. Mi-au dat laptele care se mai afla în casă, apoi au mers la vecini şi-au mai cerut, dându-şi seama că mă otrăvisem cu bureţii pe care i-am mâncat. Gelu, venit de la Bucureşti pentru câteva zile, îmi făcea continuu respiraţie, masându-mi corpul şi picioarele care se răceau din ce în ce mai tare. Mă vedeam pe jumătate peşte, eram ca sloiul şi amorţeala înainta către inimă.

A fost o noapte de groază când, până la porţile inimii, n-am mai fost stăpân pe corpul meu. Speriat, tata a mers de două ori după doctoriţa Ana Irimescu, dar abia în zori a venit însoţită de sora de caritate, când deja îmi revenisem.

Sfârşit de oboseală, după ce m-am ridicat din pat şi m-am spălat cu apă rece pe frunte, mama m-a întrebat, parcă stânjenită şi cu spaimă în glas:

— Nici acum nu vrei să te închini la Moaştele Sfintei Parascheva?

— Ba da, mamă, mă duc direct acolo.

Ajuns în biserică, mi-am îndreptat privirile spre Moaştele Sfintei Parascheva – erau exact ca în timpul nopţii trecute. Când mă chinuiam între viaţă şi moarte, am văzut în biserică racla Sfintei care parcă mă privea, luând şi ea parte la suferinţele mele.

Am căzut în genunchi în faţa Sfintei iar preoţii şi ierarhul s-au dat la o parte, făcându-mi loc. Şi astăzi, retrăiesc momentele de atunci când am simţit aievea cum o mână se aşază deasupra creştetului meu, binecuvântându-mă cu blândeţe.