Aurel Cojocaru.

Chiar în ziua de "Sf. Gheorghe", pe 23 aprilie 1950, Zgâmbău, primul gardian al închisorii, urmat de încă vreo câţiva subalterni, a deschis uşa saloanelor unde erau deţinuţii politici. Avea în mână un tabel şi ne-a spus ca toţi cei care îşi aud numele să-şi facă bagajul şi să iasă în curte. Printre primii strigaţi, mi-am auzit şi eu numele, iar câteva minute mai târziu eram în curte, pentru percheziţie corporală şi verificarea bagajelor.

Profitând de neatenţia gardienilor, am intrat în corpul de clădire unde se afla un aşa-zis cabinet medical şi un salon cu câteva paturi pentru bolnavii foarte grav. Între ei, zăcea şi bunul meu prieten Aurel Cojocaru, cu TBC pulmonar, trăindu-şi în chinuri cumplite ultimele zile. Ne-am îmbrăţişat după foarte multă vreme şi un noian nestăvilit de amintiri ne-a copleşit, înăbuşindu-ne parcă înadins cuvintele.

— Plec, Aurel! Nu ştiu unde. Poate la Aiud, la Gherla, poate la Canal. Ne despărţim şi nu ştiu când ne vom mai revedea.

Aurel făcea eforturi supraomeneşti să vorbească şi să pară vesel. Adunându-şi ultimele puteri, cu vocea stinsă şi tremurândă mi-a zis:

— Grigore, eu sunt tare bolnav şi mă tem că n-o să ne mai întâlnim niciodată pe lumea asta.

Când ne-am despărţit, am privit lung unul la altul, având presimţirea că este pentru ultima oară, apoi ne-am îmbrăţişat plângând.

— La revedere, Aurel! I-am zis, zâmbind trist.

— La revedere, Grigore! Ne vom întâlni pe lumea cealaltă.

Încă mai plângea când am plecat şi cu mâna dreaptă străpungea văzduhul ca şi cum s-ar fi agăţat de ceva văzut numai de el.

O lună mai târziu, prietenul meu Aurel Cojocaru trecea dincolo de viaţă, îndreptându-se spre infinit, acolo unde, la despărţirea noastră, degetele sale mângâiau azurul ca pe o icoană a izbăvirii din această lume nedreaptă.