Paşte zăvorât.

În Săptămâna Patimilor din aprilie 1950, adieri primăvăratice au prins a pătrunde şi în celula noastră, iar lumina caldă şi blândă care răzbătea din înalturi era ca un semn al pogorârii Duhului peste noi, cei zăbreliţi în Galata Iaşului.

În seara Învierii, se auzeau clopotele dinspre Cetăţuie, vestindu-ne şi nouă marea sărbătoare a Luminii. Cu fiecare dangăt, o înfiorare tainică îmi cuprindea trupul iar în suflet mi se strecura lin şi prelung o bucurie caldă, care îmi amintea de pâlpâiri de lumânare şi lacrimi fierbinţi adunate într-o palmă de copil.

Era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfinţitul soarelui am început să asistăm la slujbă şi să dăm răspuns la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraş la miezul nopţii când, cu o voce care se înălţa la ceruri, ne-a chemat blând şi rugător:

— Veniţi de luaţi Lumină!

Am trecut toţi prin faţa preotului care ne-a mângâiat fruntea şi creştetul, dar Lumină nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, ne-am cerut iertare unul altuia şi ne-am îmbrăţişat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al părinţilor, fraţilor şi copiilor.

Era atâta înduhovnicire acolo, încât până şi gardienii au asistat la slujbă într-o linişte desăvârşită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viaţă. Poate doar atunci, în copilărie, când am mers cu mama la biserică. Eram mic şi, văzând icoana lui Iisus cu coroană de spini pe cap, o tot întrebam:

— Cine este omul acela, mamă? De ce are spini pe cap?

Mama îmi răspundea în şoaptă şi mă mângâia pe creştet iar eu nu mai conteneam cu întrebările, înecându-mă în lacrimi:

— Cine L-a răstignit, mamă? De ce L-au bătut în cuie? De ce, mamă? De ce?

— Ssst! Ssst! Încerca mama să mă liniştească.

Înţelegând tăcerea din şoaptele ei, pumnii mi s-au încleştat până ce unghiile mi-au intrat în carne, durere pe care o mai simt şi astăzi în mâinile-mi slăbite, prin care s-a cernut sfâşietor atâta timp.