Ceahlăul, în vis.

Pe la sfârşitul lunii august 1950, când se încheia un an în regim de exterminare prin înfometare, frig şi boală, mă ridicam foarte greu de pe duşumea. Forţele îmi erau sleite, picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se întuneca în faţa ochilor şi ameţeam.

De cele mai multe ori, încercările eşuau, dar o luam de la capăt, bazându-mă pe voinţa de a nu fi îngenuncheat de înfometarea la care eram supus. Încet, ca un copil căruia mama îi spunea "Hai, copăcel, copăcel!", rezemat sau agăţându-mă de perete, încercam să ajung pe verticală. Nu rareori am căzut şi mi-am stâlcit nasul, obrajii sau m-am lovit la cap. Dacă ziua se vorbea foarte des de mâncare, noaptea visam că sunt în faţa unei mese uriaşe cu cele mai bune mâncăruri şi băuturi. Cârnaţii, de exemplu, îi mâncam pe lungime de metri iar omleta o făceam într-un cazan dintre cele mai mari. Dacă venea plantonul cu şeful de secţie să ne aducă hârdăul cu mâncare, visam că îl ridic, îl pun la gură şi înghit tot, deşi acesta avea un volum mare şi o greutate de circa 50 kg.

Într-o noapte, m-am visat pe frumoasa vale a Bistriţei privind măreţia Ceahlăului şi am văzut că acesta, până la vârf, era de mămăligă. M-am repezit la el şi, în genunchi, apoi pe burtă, am început să-l mănânc de la poale, înaintând spre culmile înalte! Toată noaptea am mâncat din Ceahlău fără să mă satur, iar dimineaţa, în imediata apropiere a gurii, pe podea, era o baltă de salivă.

"Poate de veacuri, poate de mulţi ani, Nu am prânzit, nu am mai stat şi noi la cină.

Poate de veacuri, poate de mulţi ani, Am suge fier, am roade bolovani Şi-am hăpăi moluz sau rogojină." (Radu Gyr)

Prima oară la Neagra.

Detenţia politică în Aiud însemna nu doar supliciile diabolice pe care eram nevoiţi să le suportăm, ci şi interzicerea dreptului de a privi dincolo de zăbrelele geamului.

Într-una din zile, după deschiderea de la ora 7.00, m-am înălţat pe vârfuri, încercând să mă uit în curtea închisorii dar, imediat, din uşa celulei, gardianul Filipescu mi-a făcut semn să-l urmez. Era poreclit Falcă Prăjită pentru că avea o parte a feţei arsă din timpul când luptase pe frontul de răsărit. M-a dus la Neagra şi mi-a ordonat să mă dezbrac la pielea goală. Am stat 12 ore în această celulă neagră, la propriu şi la figurat: nu avea geamuri, ci doar nişte ţevi care dădeau deasupra închisorii şi prin care se făcea un curent greu de suportat, cu atât mai puţin de mine care eram subalimentat de multă vreme şi slăbit, iar în acele zile plouase mult şi era foarte rece.

Intrarea în Celular se făcea prin capul T-ului şi era orientată în partea de est. La întâlnirea celor două aripi ale T-ului, vest şi sud, precum şi în nord şi vest, fiecare nivel avea două celule Neagra sau Celula Neagră, numite aşa pentru că erau lipsite de geamuri şi de orice orientare în afară, spre lumina zilei. Erau prevăzute cu o singură gură de aerisire către planşeul Celularului, însă ţeava avea mai multe coturi care împiedicau pătrunderea luminii din afară. Uşa fiind înălţată cu vreo 3-4 cm, se făcea tiraj cu intrarea principală a Celularului, curentul fiind devastator pentru deţinutul aflat în una din aceste celule. Cu vină sau fără vină, acolo stăteau deţinuţii pedepsiţi care, indiferent de anotimp, erau dezbrăcaţi sau, în cel mai fericit caz, stăteau în cămaşă şi indispensabili. Timpul de şedere în această celulă era de cel puţin o zi şi o noapte, dar s-au înregistrat cazuri când au stat şi zile la rând, majoritatea ieşind de acolo foarte bolnavi.

Eu însumi, după 12 ore de pedeapsă la Neagra, dezbrăcat, am făcut congestie pulmonară, apoi TBC. În această celulă am stat singur, fiind una din rigorile de distrugere a celor pedepsiţi. Era băgat un singur om, lipsindu-l astfel de posibilitate de a se aşeza spate în spate cu vreun alt pedepsit sau de a-şi face masaj unul altuia pentru a nu îngheţa.

Totul era calculat diabolic. În încăperea respectivă, nu exista pat, bancă, vas de apă sau tinetă pentru necesităţi. Absolut nimic! Dacă îţi era sete, nu deschideau uşa decât după lungi ore de aşteptare. Cu autoritatea celor cu drepturi depline asupra ta, ca individ care nu însemna nimic în ochii lor, când trebuia să ieşi pentru necesităţi îţi strigau veninos:

— C.- Te pe tine!

Abia după multă vreme, te scoteau în şuturi şi înjurături la WC, acordându-ţi doar câteva secunde, astfel că nici măcar timpul necesar nu îl aveai.

În demenţa lor de scursuri ale societăţii, excelau în intenţia de a şterge orice graniţă între uman şi animal la condamnaţii politici. Astfel, erau zile când gardianul refuza să vină iar bietul om făcea pe el, după care trebuia să execute ceea ce i se ordona superior şi implacabil:

— Curăţă cu mâna!