Declaraţia.

Pe 1 septembrie 1976, am cerut ofiţerului de serviciu hârtie de scris şi toc, anunţând conducerea închisorii şi Ministerul de Interne că refuz să ies din temniţă, refuz să mai primesc un eventual pachet, scrisoare, vorbitor şi orice mici aşa-zise drepturi pe care închisoarea sau sistemul comunist mi le-ar da. Acest refuz se datora faptului că trecusem pe al 20-lea an de temniţă într-o ţară unde nu făcusem decât numai bine şi unde familia mea, din moşi şi strămoşi, se jertfise pentru ţară. Când căpitanul politic Lazăr a citit declaraţia, a anunţat Bucureştiul. Era caz unic atât pentru el, cât şi pentru întreaga ţară în timpul comunismului. Pe 14 şi, respectiv, pe 30 octombrie a aceluiaşi an, de la Bucureşti au sosit două comisii să mă ancheteze în legătură cu refuzul meu.

Vorbitor.

În fond, deşi dreptul meu era de a expedia 4 scrisori pe an, care de fapt erau cărţi poştale, numai la două li se dădea curs şi primeam răspuns, celelalte două fiind reţinute. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu pachetele, adică patru pe an a câte 5 kg fiecare, pe care refuzam să le primesc. Însă, de fiecare dată când ofiţerul politic mă întreba de ce nu scriu pentru pachete, îi spuneam că eu nu fac închisoare în contul familiei mele, care este săracă şi a rămas pe drumuri, ci să-mi trimită pachete cei care m-au întemniţat. În acea perioadă de 7 ani şi patru luni, au făcut excepţie două sau trei pachete în care se aflau medicamente şi cărţi, pe care le-am acceptat.

Pe 3 septembrie, într-o dimineaţă, la locul unde lucram, a venit plt. Man şi mi-a comunicat să mă pregătesc că am vorbitor. I-am spus că refuz şi nu mă voi duce să văd pe nimeni, chiar dacă ar fi şi tata de pe celălalt tărâm. De două ori a venit ofiţerul de serviciu în ziua aceea, apoi un alt gardian, după care a urmat ofiţerul de la pachete şi vorbitor, Popa, toţi cerându-mi să ies imediat şi să primesc vorbitorul.

După-amiază, când soarele cobora spre asfinţit, a venit Man, plutonier de serviciu în acea zi la Zarcă, şi, cu un fel de revoltă dar mai mult rugător, mi-a zis:

— Păi, bine, măi omule! Ce fel de inimă ai? Sora dumitale, Alexandrina, vine atâta cale din Piatra Neamţ până aici şi plânge în poartă de pe la ora 9.00. A spus că nu pleacă până nu stă de vorbă cu dumneata. Hmm! Ce zici? Te lasă inima măi, omule?!

Argumentul lui Man m-a pus în cumpănă. Mă gândeam în primul rând la adevărul pe care îl spune şi la faptul că acest miliţian, în ultima mea detenţie, a avut o comportarea foarte frumoasă faţă de noi.

— Bine! I-am răspuns. Uite, merg, dar numai pentru vorbitor, pentru că nu voi primi absolut nimic din cele aduse de sora mea.

Şi pentru că acei care veneau de afară trebuiau să ne vadă într-o stare puţin mai omenească, am fost bărbierit, iar Man mi-a adus o zeghe curată, aproape nouă, de la magazie.

Ajuns la clădirea vorbitorului, situată între prima şi a doua poartă, am stat un timp afară, până ce a fost evacuată încăperea respectivă, pentru a nu lua contact cu nimeni, iar ofiţerul Boldur, şeful Zărcii, m-a rugat să fiu înţelegător, să vorbesc numai ceea ce este voie de vorbit, să nu atrag atenţia şi să nu fac scandal. Era clar că se aşteptau la o eventuală opoziţie din partea mea. Am intrat în sala vorbitorului, care avea două rânduri de plase metalice pe lungime, cu o distanţă de circa un metru între ele. În acest spaţiu, totdeauna se plimba cel puţin un miliţian, aşa încât să nu se facă nici un schimb de obiecte între vizitator şi deţinut.

Am intrat însoţit de Man, care a rămas tot timpul lângă mine. În capătul coridorului-tunel, se afla ofiţerul Boldur iar doi gardieni se plimbau în spaţiul din mijloc deşi era destul de îngust şi scurt. Şi în partea opusă, unde trebuia să intre vizitatorul, se afla un gardian, astfel că eram păzit ca un cetăţean foarte periculos.

Imediat după sosirea mea, din partea opusă intră Alexandrina. A stat, m-a privit îndelung şi, ca şi când nu m-ar mai recunoaşte, mi-a zis:

— Dar ce-i cu tine măi, Grigore? De ce eşti aşa de slab? Eşti palid, străveziu la faţă, că nu te mai cunosc.

— Bine ai venit, Alexandrina! I-am răspuns. Trebuie să-ţi spun că, începând cu 1 septembrie, am dat declaraţie că refuz să ies din temniţă, după aproape 20 de ani de osândă în propria-mi ţară. Şi nu pentru că aş fi comis vreo ilegalitate, ci pentru că mi-am iubit-o prea mult! Am refuzat, de asemenea, vorbitor, pachete şi orice relaţie cu lumea de afară, mai puţin cele două cărţi poştale care mi se dau şi la care primesc răspuns. Te anunţ că sunt bolnav, mi se refuză asistenţa medicală, paznicii se poartă urât cu noi, iar dacă mi se va întâmpla ceva în urma vizitei tale, să ştii că motivul este cel de astăzi. Domnul ofiţer Boldur, pe care îl vezi în faţă, şi cei de lângă dumnealui, plt. Sas Pamfilie şi plt. Pavel Moldoveanu, se poartă foarte urât cu noi, aşa cum au făcut şi în perioada 1960-1964 în timpul reeducării, iar din cauza lor am făcut foarte multă izolare. Am ajuns până într-atât, încât am declarat greva foamei, la care nu am renunţat până ce nu au sosit de la Bucureşti cei mai mari care răspund de temniţe.

I-am mai mărturisit Alexandrinei tare, ca să audă bine şi gardienii, că în curtea Zărcii, respectiv în faţa geamurilor unde noi, cei închişi, ne trăim poate ultimele zile, uruie 24 ore din 24 opt circulare care taie scânduri, la o dimensiune destul de mică, pentru lădiţe.

— Cu un an în urmă, am făcut greva foamei ca să fie mutate aceste circulare şi numai două din ele au fost mutate.

Alexandrina mă privea năucită apoi, plângând, i se adresă lui Boldur:

— Ce-aveţi cu el? Nu-i ajunge câtă închisoare a făcut? Nu vedeţi cum arată, că abia se mai ţine pe picioare? Dar lăsaţi-l odată în pace!

La vorbitor, s-a produs învălmăşeală. Paznicii gardieni – care încercaseră de mai multe ori să mă oprească dar îi repezisem cerându-le să-mi respecte dreptul la vorbitor – au intervenit din nou, alăturându-li-se de această dată şi Boldur.

— Vedeţi, doamnă? Vedeţi cum se poartă? De parcă dânsul ar fi ofiţer şi noi paznici!

— Dar are dreptate! Le strigă sora mea. Şi tot ce mi-a spus sunt convinsă că este adevărat, pentru că îl cunosc foarte bine! Grigore nu minte!

— Alexandrina, te anunţ că nu voi primi nimic! Nici alimente, nici medicamente şi nici schimburile pe care mi le-ai adus!

— Dar ce să fac cu ele? M-a întrebat sora mea.

— Dă-le lor să se îmbrace, să mănânce şi, dacă te vor refuza, aruncă-le şi tu în curte!

— Vorbitorul s-a terminat! Mă anunţă Boldur.

— La revedere, Alexandrina, şi nu uita: dacă mă vor extermina, să ştii că de la acest vorbitor este cauza şi nu uita persoanele pe care ţi le-am descris!

Alexandrina plângea în hohote. M-am oprit în uşă şi am văzut-o cum se îndepărtează. Şi, trecând pe lângă ghişeul unde apăruse o femeie-gardian care îi răspunsese foarte înţepat, m-am smuls de lângă Man, am mers la dânsa şi i-am strigat:

— Te rog să te porţi frumos cu sora mea pentru că este liberă şi nu arestată! E clar?

Nimeni nu a mai scos o vorbă. Man, care m-a condus înapoi în Zarcă, vorbea de unul singur, se uita într-o parte şi în alta şi îşi făcea cruce.

— Măi, omule, aşa ceva n-am mai văzut până acum!

Ajuns în Zarcă, mi-am pregătit într-o boccea câteva zdrenţe ca să am cu ce să mă schimb acolo unde, eventual, voi fi dus. După aceea, câteva zile la rând, din modesta mea porţie de pâine, am pus câte puţin deoparte. Au trecut zile, săptămâni, dar nimeni nu s-a mai legat de mine, ba mai mult, de la gardian, la ofiţerul de serviciu şi la şeful Zărcii, toţi mă ocoleau.

Târgu Ocna.

Trecuseră aproape două luni de la acest vorbitor când am fost dus în oraş, la un medic radiolog să mă vadă. La plecare, profitând de faptul că era întuneric, mi-a şoptit:

— Totul va fi bine!

Înainte de Crăciunul aceluiaşi an, am fost dus la Spitalul TBC din Târgu Ocna, aflat în curtea temniţei, special amenajat pentru deţinuţii bolnavi de plămâni. Fiind singurul deţinut politic, am rămas izolat într-un salon timp de 101 zile, beneficiind de un tratament cu totul deosebit pentru a fi pus pe picioare.

Târziu, după ce m-am eliberat, am aflat că Alexandrina făcuse mai multe plângeri la Ministerul de Interne, arătând cele întâmplate şi cele aflate de la mine la vorbitorul pe care îl avusesem.