Refuzul de a ieşi din temniţă.

Pe 13 iulie 1977, ofiţerul Biro care stăpânea Zarca – schimbându-l între timp pe Boldur de la şefie – a apărut foarte grăbit şi, de această dată, cu vocea blândă dar gravă, m-a anunţat că voi apărea în faţa unei personalităţi. Mi-a cerut să mă îmbrac într-un costum vărgat curat şi nu cel de pe mine, dând dispoziţie să fie adus de la magazie, după care l-a chemat pe frizer care m-a tuns şi m-a bărbierit. Am fost condus într-un birou luxos, din corpul administrativ al Grefei, ofiţerul Biro rămânând în faţa uşii.

Generalul Vasile Ionel, din Ministerul de Interne, m-a primit foarte amabil şi mi-a făcut semn să stau pe scaunul din faţă, apoi a sunat şi a cerut două cafele, precizând "pentru dl. Caraza şi pentru mine". Iată-mă şi domn în faţa acestui om, când de 20 de ani eram socotit şi strigat duşman al poporului, bandit, criminal, otreapă, om de nimic. Am fost servit cu ţigări americane. Aş fi fumat parcă şi cu ochii, însă nu am primit şi, poate cu o uşoară ironie, l-am întrebat pe general cum se împacă el cu ţigările americane, căci eu ani şi ani am fost snopit în bătaie, imputându-mi-se că-i aştept pe americani. Inteligent, generalul a privit şi a început să-mi răsfoiască dosarul care se afla în faţa lui. Ne-a fost adusă cafeaua de un ofiţer dar, cu politeţe, am refuzat-o. Zâmbind, generalul a luat ceaşca mea şi a băut, împingându-mi uşor cafeaua lui. Zâmbea. Am zâmbit şi eu. Parcă ne înţelegeam de minune.

— Domnule Caraza, mi se adresă generalul, am venit special din Bucureşti ca să văd cum arată un om care, după o viaţă de temniţă, refuză să iasă din închisoare şi care este motivul refuzului.

— Vă voi relata două fapte reale, domnule general, în urma cărora veţi trage singur o concluzie.

La Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, printre cei condamnaţi a fost şi Karl Dönitz, amiralul flotei germane din cel de-al doilea război mondial şi succesorul lui Hitler la conducerea Germaniei. Karl Dönitz fusese condamnat la zece ani închisoare, executând pedeapsa undeva în Germania Federală, în condiţii optime. În afara faptului că uşa era deschisă tot timpul zilei, avea la dispoziţie presă, bibliotecă, pachete, vorbitor şi chiar vorbitor intim cu soţia lui. Atunci, Karl Dönitz era liber, făcând apostolat ca profesor de liceu. Eu, Grigore Caraza, am 21 ani de închisoare pentru că mi-am iubit patria, nu am făcut rău nimănui şi caut în continuare să-mi iubesc neamul din care fac parte şi pe Dumnezeu căruia mă rog. Vă rog să-mi spuneţi, domnule general, care este diferenţa între Karl Dönitz, acea ilustră personalitate mondială care a condus una dintre cele mai mari puteri ale lumii, şi Grigore Caraza, tot un ilustru, dar un ilustru anonim?

Generalul, care mă privise tot timpul cu un deosebit interes, nu mi-a răspuns, dar mi-a zis:

— Vă rog, vorbiţi-mi şi de al doilea argument.

— În timpul lui Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, în Paris s-a făcut o razie. Un tânăr ziarist italian, în vârstă de 28 ani, a fost închis în urma acelei acţiuni a Poliţiei şi "uitat" în închisorile Franţei timp de 35 de ani. Când la tron a venit Ludovic al XV-lea, a dispus o numărătoare a populaţiei, iar conducerea închisorii şi-a dat seama că acest om zace în fundul temniţei de 35 ani. În grabă, a fost scos în curte, îmbrăcat curat, cu nişte haine mai acătării, bărbierit, după care i s-au deschis porţile. Bătrânul întemniţat, care acum avea 63 de ani, a căzut în genunchi şi, cu ochii plini de lacrimi şi vocea scăzută, a glăsuit: "Nu am ce căuta afară! Aveam cu 35 de ani în urmă o ţară, acum nu o mai am; aveam părinţi, acum nu-i mai am; aveam soţie şi doi copii, acum nu-i mai am; aveam casă şi masă, acum nu mai am nimic. Sunt bătrân şi refuz să ies din temniţă!"

Şi, pe când rosteam aceste ultime fraze, m-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat către uşă, considerând că justificarea ziaristului italian este de fapt şi ultimul argument al refuzului meu. În momentul când am dat să pun mâna pe clanţă, generalul m-a chemat înapoi, spunându-mi că mai avem de discutat.

— Din păcate, s-au făcut şi greşeli! A recunoscut el.

— Bine, domnule general, i-am replicat, dacă dumneavoastră recunoaşteţi acest lucru, eu, măcar acum, pot să am satisfacţie prin câştig de cauză? Cercetaţi de unde a pornit răul, scoateţi-l la iveală, faceţi-l cunoscut şi pedepsiţi-l!

Generalul a ocolit răspunsul, dar a adăugat:

— Domnule Caraza, în următoarele zece zile veţi fi liber, însă vreau să vă rog să nu vă opuneţi eliberării pentru a nu fi nevoiţi să vă scoatem cu forţa.

— Dacă în 1964, în urma Decretului general de graţiere, în toată închisoarea ne urmăreau 275 de gardieni paznici, acum nu sunt mai mult de 150 şi eu, bietul de mine, nu mă pot bate nici măcar cu unul dintre ei. Voi ieşi pe poartă, dar fără voia mea. Se cunoaşte de aproape un an că am refuzat să ies din temniţă şi lucrul acesta se ştie şi afară, pentru că în toată această perioadă s-au făcut foarte multe eliberări. Protestul meu, domnule general, va rămâne însă!

— Ajuns în oraşul dumneavoastră, continuă generalul, veţi avea asigurat un serviciu şi, în acelaşi timp, o locuinţă. De asemenea, voi da dispoziţie Securităţii din Piatra Neamţ să aibă în vedere cele comunicate de mine pentru a nu mai fi privit ca un element periculos şi vă garantez că nimeni, niciodată, nu se va mai lega de dumneavoastră.

Socotind că întrevederea noastră a luat sfârşit, generalul s-a ridicat în picioare, mi-a întins mâna şi a apăsat pe butonul de la marginea biroului ca să vină cineva pentru a mă escorta în celulă.

Am fost condus de locotenentul Biro care aşteptase în faţa uşii mai bine de două ore.

— Ce aţi putut vorbi, domnule Caraza, atâta timp cu domnul general? Mă întrebă el.

— Dacă nu se poate discuta civilizat cu un simplu locotenent, fără a fi înjurat şi lovit cu piciorul în spate, am putut vorbi cu un general care, din fericire, este mai luminat.